Consideraţii omiletice la Duminica a XXII-a de peste an (B): Cu buzele şi cu inima

(Vatican News – 1 septembrie 2024) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală se deschide cu o invocaţie motivată de credinţă luată din cartea Psalmilor biblici: „Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată ziua, căci tu, Doamne, eşti bun şi îndurător, plin de dragoste faţă de cei care te cheamă”(cf. Ps 85/86,3.5: Ant. la intrare). Psalmul oferă prilejul unei rugăciuni personale intense în care putem recunoaşte lipsa de coerenţă în a face voia Domnului dar şi strădaniile noastre pentru a fi curaţi cu inima. Fiecare poate constata cât de adevărat este cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă faci binele, nu-i aşa că poţi ţine fruntea sus? Dar dacă nu faci binele, păcatul stă cuibărit la uşă. El caută să fie peste tine, dar tu trebuie să-l stăpâneşti” (Gen 4,7). Însă, în orice moment al vieţii creştinul află în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu motivul unei speranţe de nezdruncinat. În rugăciune, golul nostru lăuntric se întâlneşte cu bogăţia lui Dumnezeu, întunericul nostru cu lumina sa, slăbiciunea noastră cu puterea sa. Evanghelia ne călăuzeşte la urmarea lui Isus care vrea şi astăzi să facă din noi toţi discipoli ai săi. Suntem conştienţi că tot binele, dar şi tot răul îşi înfige rădăcinile în inima noastră, de aceea îi cerem Domnului să ne purifice lăuntric cu puterea iubirii sale iertătoare. El vrea ca noi să fim discipoli ai adevărului, de aceea îl rugăm să ne ierte orice ipocrizie în cuvinte şi fapte. Vrea ca noi să fim iubitori de dreptate, de aceea îl rugăm să ierte nedreptăţile noastre săvârşite împotriva aproapelui. Domnul vrea ca noi să fim martori ai iubirii sale, de aceea îl rugăm să ierte egoismul nostru sub orice formă.

1. Legea Domnului sădită în inima omului

Liturghia acestei duminici reia lectura continuă a Evangheliei după sf. Marcu, care a fost întreruptă timp der cinci duminici pentru a propune discursul lui Isus despre „pâinea vieţii” dezvoltat de evanghelistul Ioan. Astăzi, lecturile liturgice vorbesc despre apropiere şi distanţă, căci Dumnezeu poate fi aproape şi poate fi departe. Despre ce este vorba? Isus cere să ne ferim de falsitate şi ipocrizie pentru a nu obscura adevărul şi umbri frumuseţea Evangheliei. Dumnezeu însuşi ne invită să-l cinstim cu inima, nu doar cu buzele, şi să credem că el este prezent în viaţa noastră şi în semenii noştri. Astfel, în prima lectură, Dumnezeu se revelează ca acela care este aproape. Poruncile şi legile pe care Moise le comunică poporului lui Israel îşi au originea în Dumnezeu şi sunt motiv de mândrie pentru toţi cei care le păzesc cu fidelitate şi în întregime. Moise a spus poporului: „Într-adevăr, care este acel popor mare, ai cărui dumnezei să fie atât de aproape, cât de aproape este Domnul Dumnezeul nostru ori de câte ori îl chemăm? Sau care este acel popor mare, care să aibă porunci şi legi atât de drepte, cum este această Lege, pe care v-o pun eu astăzi înaintea ochilor voştri?” (cf. Dt 4,1-2.6-8: prima lectură).

2. Cinstirea lui Dumnezeu din toată „inima”

Dacă Dumnezeu este aproape, noi, din nefericire, suntem adesea departe de el, cum avertizează Isus: „Acest popor mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de mine” (cf. Mc 7,1-8.14-15.21-23: Evanghelia zilei). Ceea ce face posibilă apropierea şi, în sens contrar, ceea ce creează distanţa şi duce la îndepărtarea de Dumnezeu este modul nostru de a ne raporta la cuvântul său. Isus ne readuce la esenţial: face să înţelegem că Dumnezeu îl judecă pe om nu după multele practici exterioare, nu după criteriul stabilit de oameni: „asta este curat şi asta este necurat”, ci după orientarea profundă a vieţii, a „inimii” sale. Rădăcina răului sălăşluieşte în conştiinţa omului înzestrată cu libertate de alegere. Căci, „ceea ce iese din om îl întinează. Dinăuntru, din inima omului, ies gândurile rele: desfrânarea, furturile, crimele, adulterul, lăcomia, înşelăciunea, răutatea, dezmăţul, invidia, calomnia, mândria şi nechibzuinţa. Toate aceste rele ies dinăuntru şi-l întinează pe om” (Mc 7,21-23). Isus se apropie de noi cu darul cuvântului care ne instruieşte cum să umblăm pe calea poruncilor lui Dumnezeu pentru a păzi darul acestei apropieri. Noi, în schimb, în loc să ascultăm şi să împlinim cuvântul lui Dumnezeu, îl înlocuim cu tălmăciri personale ce ne convin sau suprapunem peste el tradiţiile noastre, aşa cum făceau cărturarii şi fariseii menţionaţi de Isus în Evanghelia zilei. Şi atunci căile noastre se îndepărtează de Dumnezeu iar noi ne îndepărtăm de el. 

3. Puneţi cuvântul în practică, nu-i suficient să-l ascultaţi

A fi doar ascultători ai cuvântului lui Dumnezeu nu este îndeajuns. Cuvântul Domnului este un dar ce impregnează toată viaţa noastră şi o face să aducă roade de dreptate şi bine. Este fundamental pentru noi să avem în vedere invitaţia apostolului Iacob: „Primiţi cu umilinţă cuvântul lui Dumnezeu semănat în voi, care are puterea să vă mântuiască. Puneţi cuvântul în practică, nu vă mulţumiţi numai să-l ascultaţi: căci altfel vă înşelaţi pe voi înşivă. În faţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru, evlavia adevărată, căreia nu i se poate reproşa nimic, este aceasta: a-i ajuta pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi a se păzi curat în mijlocul lumii” (cf. Iac 1,17-18.21b-22.27: lectura a doua). Ascultarea este mai bună decât jertfa. Inima este locul cucernic al întâlnirii omului cu Dumnezeul cel viu.

4. În cămara conştiinţei

În camera tainică a conştiinţei se pot ascunde adevăraţi monştri, adevărate necurăţii. Păzirea legii lui Dumnezeu trebuie să izvorască din conştiinţă şi atunci observarea ei devine cinstire, cult, jertfă curată pentru Domnul Dumnezeul nostru. Cultul fără angajarea în practicarea dreptăţii se reduce la farsă sau magie iar ritualul religiei fără credinţă autentică şi exigentă este ipocrizie. Biserica întreagă şi fiecare creştin este invitat de Isus nu să arunce legea, ci să extindă bucuros mantia legii asupra tuturor faptelor şi zilelor vieţii. Fidelitatea faţă de cuvântul lui Dumnezeu nu înseamnă tradiţionalism juridic, liturgic sau teologic, ci înseamnă existenţă legată de inimă, împrospătată iar şi iar prin convertire şi sacramentul iertării. Liturghia duminicală este deplină atunci când ea îşi extinde forţa şi lumina peste celelalte zile ale săptămânii.

6. Cei cu inima curată vor locui în casa Domnului

Psalmistul este convins că faptele de dreptate şi iubire faţă de semenii noştri favorizează întâlnirea cu Dumnezeu: „Cei cu inima curată vor locui în casa Domnului. Cel care duce o viaţă curată săvârşeşte ceea ce este drept, el spune adevărul din inima sa şi nu cleveteşte cu limba lui. El nu face rău semenului său, nici nu aruncă ocară asupra aproapelui. Pe cel rău îl socoteşte vrednic de dispreţ, dar îl cinsteşte pe cel care se teme de Domnul. Nu-şi împrumută banii pentru dobândă şi nu ia mită împotriva celui nevinovat. Cel care se poartă astfel nu se clatină niciodată!” (cf. Ps 14,2-5: psalmul responsorial).

7. Rugăciunea Bisericii

Convinşi că „orice dar bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coboară de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de transformare” (Iac 1,17), ne rugăm cu întreaga Biserică:  „Dumnezeule al puterilor, de la care vine tot darul desăvârşit, sădeşte în inimile noastre iubirea fată de numele tău; uneşte-ne tot mai strâns cu tine, spre a hrăni în noi ceea ce este bun, şi veghează cu grijă, ca să păstrezi ce ai sădit în noi”.

Să aveţi o “Duminică bincuvântată” cu bucurie şi pace.

(Vatican News – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 30 august 2024)