BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Duminica a XXIX-a de peste an (B): Viaţa ca slujire

Slujitori cu Cristos, Fiul Omului care nu a venit să fie servit, ci ca să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi. Să ne apropiem cu încredere de tronul harului, ca să dobândim îndurare şi să primim har spre ajutor la vreme potrivită. La baza slujirii creştine stă pilda lui Isus care spune: „Primul între voi să fie servitorul vostru”. Exercitarea autorităţii ca act de slujire.

(Vatican News - 20 octombrie 2024) E Ziua Domnului, sărbătoarea Paştelui săptămânal, a biruinţei lui Cristos asupra păcatului şi a morţii. Liturghia acestei duminici începe cu strigătul încrezător al unui om aflat într-o grea strâmtorare: „Strig către tine, Dumnezeule, căci tu mă asculţi; pleacă-ţi urechea şi ascultă cuvintele mele! Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor, adăposteşte-mă la umbra aripilor tale!” (cf. Ps 16/17,6.8: Ant. la intrare).

1. Purtat pe aripi de vultur

Rugătorul se află într-o situaţie dificilă. Deşi nevinovat, el este împresurat cu furie de oameni răuvoitori care ca nişte bestii înfometate se aruncă să-l sfâşie. Potrivnicii „şi-au închis inima, gura lor vorbeşte cu aroganţă. Acum, vin asupra mea, mă înconjoară, ochii lor mă aţintesc, ca să mă doboare la pământ, cu înfăţişare ca de leu care tânjeşte după pradă şi ca un pui de leu ce stă [la pândă] în ascunzişuri” (vv. 10-12). Nedreptăţit de judecători, rugătorul cere insistent ajutorul lui Dumnezeu: „Ridică-te, Doamne! Ieşi în calea lor şi împiedică-i! Cu sabia ta, scapă sufletul meu de cel nelegiuit!” (v.13). Psalmistul este încrezător că va fi ascultat de Domnul care îi păzeşte pe slujitorii săi ca pe lumina ochilor şi îi adăposteşte la umbra aripilor sale. Imaginea se referă la templul din Ierusalim, în care chivotul legământului era protejat de aripile a doi heruvimi. Totodată este o aluzie îndepărtată la ieşirea din Egipt şi la călătoria prin pustiu când Dumnezeu, asemenea unui vultur, purta pe aripi poporul său (cf. Dt 32,10-11). După nopţi de zbucium sufletesc petrecute în rugăciune, inima psalmistului este înseninată de prezenţa lui Dumnezeu: „Dar eu, în dreptate, voi vedea faţa ta, când mă voi trezi mă voi sătura de chipul tău” (v.15). Potrivit tradiţiei biblice aurora este momentul în care Dumnezeu ascultă rugăciunile slujitorilor săi. Rugăciunea dreptului nevinovat supus încercărilor ne introduce direct în tematica lecturilor duminicale.

2. Cristos încercat în toate, în afară de păcat

De fapt, cele trei lecturi liturgice îl prezintă pe Cristos sub înfăţişarea „slujitorului suferind” care răscumpără lumea de păcat prin dăruirea de sine până la moarte. Prima lectură (cf. Is 53,10-11) şi pericopa evanghelică (cf. Mc 35-45) se întregesc reciproc precum profeţia şi împlinirea ei. Ne oprim mai întâi asupra celei de-a doua lecturi luate din Scrisoarea către Evrei (cf. Evr 4,14-16) care vorbeşte despre Cristos ca „marele preot” al noului legământ. Slujirea lui preoţească se realizează în jertfirea de sine Tatălui ceresc pentru noi. Autorul scrisorii precizase deja că Isus Cristos „prin faptul că el însuşi a îndurat încercarea, poate să vină în ajutorul celor care sunt încercaţi” (Evr 2,18). Acelaşi lucru se afirmă şi în fragmentul duminical: „Căci nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat” (Evr 4,15). Motivul pentru care Cristos este atât de aproape de nevoile oamenilor şi le poate veni în ajutor este mai ales faptul că el însuşi „a cunoscut” cel dintâi slăbiciunea, temerile, dezamăgirile şi eşecurile noastre, neînţelegerea, persecuţia şi moartea cea mai cruntă. Acest adevăr este fundamental pentru viaţa noastră creştină. Când ne simţim abătuţi din cauza slăbiciunilor sau a încercărilor, putem spune de fiecare dată: „Aşa a fost şi Isus!” şi privind la El „care voia să ducă mulţi fii la mărire” (Evr 2,10), recăpătăm încredere în lupta împotriva răului. Faptul de a şti că Isus este acum în „gloria” Tatălui şi „mijloceşte pentru noi” (Evr 7,25) ca mare preot „pentru totdeauna” (Evr 4,14), ne dă siguranţa că va realiza, cu orice preţ, „mântuirea” noastră definitivă. Singuri suntem slabi, dar cu Cristos „marele preot” suntem întăriţi cu însăşi puterea lui Dumnezeu: „Aşadar, să ne apropiem cu toată încrederea de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim ca ajutor harul său la timpul potrivit!” (Evr 4,16). Este Mijlocitorul nostru la Tatăl.

3. „Slujitorul suferind” al lui Dumnezeu

Prima lectură reproduce câteva versete din cel de-al patrulea poem al cărţii profetului Isaia despre „slujitorul suferind al lui Dumnezeu” (cf. Is 52,13-53,12): „Domnului i-a plăcut să-l zdrobească prin suferinţă; când sufletul şi-l va pune ca jertfă pentru vinovăţie, va vedea o descendenţă care-şi va lungi zilele şi dorinţa Domnului, prin mâna lui, va avea succes. Din truda sufletului său va vedea şi va fi satisfăcut în cunoaşterea lui; slujitorul meu cel drept îi va îndreptăţi pe mulţi şi va lua asupra sa păcatele lor” (Is 53,10-11). Aici este explicată semnificaţia profundă a suferinţelor „slujitorului lui Dumnezeu”. Nevinovat fiind, El ia asupra sa păcatele altora şi devine „mântuire” pentru mulţi. Considerată în contextul ei, această profeţie descrie suferinţa şi moartea ispăşitoare a slujitorului nevinovat care suferind şi murind îi „îndreptăţeşte” pe oameni. Suferinţa sa corespunde voinţei lui Dumnezeu. Slujitorul îşi pune sufletul (viaţa) ca jertfă pentru vinovăţia altora. Achită, oferă personal preţul pentru răscumpărarea unui sclav sau a unui osândit. Prin jertfa sa îi va îndreptăţi pe mulţi, căci va lua asupra sa păcatele lor. Cine este acest slujitor al lui Dumnezeu? Tradiţia biblică a văzut în această figură misterioasă o personificare a profeţilor sau a părţii credincioase din poporul lui Dumnezeu, dar mai cu seamă a lui Mesia (Cristos).

4. Suferinţa răscumpărătoare, partea celui drept

Slujitorul este persecutat pentru fidelitatea sa faţă de Domnul. Se dezvăluie astfel un prim pas pentru a pătrunde în misterul durerii. Suferinţa nu mai poate fi considerată doar ca o pedeapsă pentru propriul păcat, nici ca o consecinţă a propriei infidelităţi. Există şi o suferinţă care este partea omului drept. Slujitorul acceptă suferinţa, o îndură şi o preschimbă în act de ispăşire şi de reparaţie. Slujitorul suferă luând locul altora transformând suferinţa în act de solidaritate. Este un aspect cu totul nou al durerii. Nu se mai suferă doar pentru propriile vinovăţii. Slujitorul nevinovat poate suferi şi trebuie să sufere pentru păcatul şi vinovăţia poporului. Suferinţa asumată din iubire devine iubire răscumpărătoare. Desigur, cu asta nu este rezolvat misterul suferinţei. Aspectul misterios al durerii rămâne încă obscur înaintea ochilor noştri dar este ca o noapte luminată de fulgere. Slujitorul este chemat să trăiască o dublă fidelitate. Este chemat să fie credincios lui Dumnezeu, în ciuda persecuţiei din partea potrivnicilor, până la a-şi dărui viaţa. În acelaşi timp e chemat să fie credincios acelui popor care îl respinge şi îl prigoneşte până la i se substitui, luând asupra sa vinovăţia. De fapt, slujitorul persecutat ascultă de Dumnezeu până la martiriu. Nu se răzvrăteşte împotriva poporului care îl răstigneşte, ci ia asupra sa vinovăţiile tuturor şi moare răscumpărându-le. În această dublă solidaritate cu Dumnezeu şi cu oamenii este cuprinsă vocaţia poporului lui Dumnezeu, a profeţilor, dar mai ales a lui Isus şi a discipolilor săi adevăraţi.

5. Cu Isus în drum spre Ierusalim

Astăzi îl însoţim pe Isus care urcă la Ierusalim pentru împlinirea vocaţiei sale. Ne îndreptăm împreună cu El meditând pagina din Evanghelia duminicală (cf. Mc 10,35-45) ce urmează după a treia prevestire a patimii. Puţin câte puţin pătrundem în misterul „Dreptului suferind”. Imaginea lui Isus care merge înaintea discipolilor nu este doar cea a păstorului care îşi conduce turma şi „va fi dat”, dar şi imaginea „slujitorului care se oferă de bunăvoie”. Este împlinirea celor scrise în cartea profetului Isaia: „Când sufletul şi-l va pune ca jertfă pentru vinovăţie, va vedea o descendenţă care va trăi zile îndelungate” (cf. Is 53,10). Este cu neputinţă a-l urma pe Isus şi a se face „slujitor” asemenea lui, dacă în viaţa discipolului pe primul loc stă setea de putere ca dominaţie. Slujirea înseamnă dăruire de sine în folosul altora până la jertfa totală a propriei vieţi după exemplul lui Isus. Cu puţin înainte Petru afirmase în numele tuturor: „Noi am lăsat toate şi te-am urmat” (Mc 10,28) şi se subînţelege că îl urmează mai departe, deşi nu fără teamă (cf. Mc 10,32). Când l-au auzit pe Isus prevestind a treia oară patima şi moartea sa, discipolii, la fel ca după cea de-a doua prevestire, discută între ei despre ocuparea primului loc în comunitate. Nu-i o simplă repetare. Se pare că ceva s-a schimbat. În ce sens? Acum ei nu mai refuză pătimirea Învăţătorului, dar se gândesc la primele locuri în slava cerului.

6. Interesaţi de primele locuri în slavă

Doi dintre discipoli, Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, se apropie de Isus şi îi fac o propunere copilărească. Îi cer „să stea unul la dreapta şi altul la stânga lui Isus în gloria sa” (Mc 10,37). Asemenea lui Isus, cei doi privesc în speranţă la slava care va urma. Vor să-şi asigure poziţia şi după patima lui Isus, când Fiul Omului va fi încununat cu slavă şi va avea putere alături de Dumnezeu. Nu pretind privilegii pe pământ, ci vor să fie primii în ceruri, unde, întrucât au lăsat toate, şi-au făcut deja o comoară (cf. Mc 10,21.28). Vor să stea acolo cât mai aproape de Isus, unul la dreapta şi altul la stânga lui. Isus le răspunde: „Nu ştiţi ce cereţi” şi le face o contrapropunere pentru a vedea dacă sunt cu adevărat dispuşi să se lase mai întâi implicaţi în destinul său de moarte: „Puteţi să beţi potirul pe care-l beau eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care eu sunt botezat?” Ei i-au spus: „Putem”. Iar Isus le-a zis: „Potirul pe care-l beau eu îl veţi bea, iar cu botezul cu care sunt botezat eu veţi fi botezaţi. Însă a sta la dreapta sau la stânga mea nu eu trebuie să dau, ci este pentru cei cărora le-a fost pregătit” (Mc 10,38-40). Imaginile „potirului” şi „botezului” se completează reciproc şi implică fermitatea necesară „dreptului suferind” în a înfrunta o moarte nedreaptă. Isus este dispus să o înfrunte. Sunt oare dispuşi şi Iacob şi Ioan? Asta vrea să ştie Isus. Cei doi răspund imediat: „Da, suntem dispuşi. Suntem în stare. Putem” (cf. Mc 10,39). Isus ştie că sunt oameni sinceri, chiar dacă apoi vor fugi (cf. Mc 14,49). Prevesteşte atunci martirajul lor dar precizează că locul din cer nu trebuie înţeles în felul acestei lumi. Cine se lasă implicat în vocaţia Fiului, va avea viaţa şi aceasta este egală pentru toţi. Locul pe care fiecare îl va ocupa este cel mai de invidiat. Important este să atingi acest ţel. Şi singur Isus ne arată calea.

7. Cum să trăim aici pentru a fi acolo?

Când au auzit, cei zece au fost cuprinşi de indignare faţă de Iacob şi Ioan. S-au mâniat, căci, la fel ca cei doi, şi ei sunt interesaţi de ordinea ierarhică, aici şi în slava cerească (cf. Mc 10,41). Isus în schimb ne învaţă cum să trăim aici pentru a ajunge acolo. Discipolii trebuie să-şi schimbe modul lumesc de a gândi şi să privească la învăţătorul lor pentru a-l imita. Isus le vorbise deja despre modul diferit de a acţiona al celui care îl urmează. Vorbise despre primirea celor mici (cf. Mc 9,37), despre a deveni cei din urmă şi slujitorii tuturor (cf. Mc 9,33-36), despre fidelitatea absolută în căsătorie (cf. Mc 10,9-12), despre lăsarea bogăţiilor (cf. Mc 10,17-27). Acum revine şi vorbeşte despre primul loc dar exemplul pe care Isus îl aduce este negativ: „Voi ştiţi că cei care sunt consideraţi conducători ai popoarelor le domină şi cei mari dintre ei îşi fac simţită puterea asupra lor” (Mc 10,42). Referinţa este la Roma imperială cu sateliţii ei. Sunt unii care se cred mari. Toţi domină şi îi asupresc pe cei slabi. Cât este de actuală această imagine!

8. „Primul între voi să fie servitorul tuturor!”

Isus le spune discipolilor de atunci şi creştinilor din toate timpurile: „Dar între voi să nu fie aşa! Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor!” ((Mc 10,43-44). Cine vrea să devină mare! Isus învaţă cum trebuie orientată tendinţa de dominaţie. Arată că viaţa şi acţiunile discipolilor trebuie să servească pentru a construi o comunitate de fraţi. E nevoie ca fiecare să pună la dispoziţie propriile daruri, carismele primite în scopul binelui comun, fără a căuta privilegii. Pentru ce trebuie să se acţioneze în acest fel? Isus răspunde vorbind despre sine: „Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10,45). Sunt cuvinte bine chibzuite prin care Isus dă un sens precis morţii sale. Înfruntă în mod liber moartea pe care o vede ca o slujire, o dăruire de sine pentru alţii. Textul spune „ca răscumpărare pentru mulţi”. Isus acţionează ca „Dreptul suferind” a cărui moarte devine jertfă de mântuire pentru mulţi, adică pentru toţi cei care îl vor primi ca pe cel „dăruit” de către Tatăl şi care la rândul lor se vor dărui. Fiul Omului se prezintă comunităţii sale ca model de viaţă. Isus s-a făcut ultimul şi slujitorul tuturor, aşa trebuie să se facă şi discipolii săi.

9. Solidari la jertfa de răscumpărare

Să rezumăm cele spuse. Voind să-i abată pe discipolii săi de la idolii gloriei deşarte şi ai dominării, voind să descrie adevărata identitate a creştinului din toate timpurile, Isus nu face altceva decât să scrie din nou, aplicând-o la persoana sa, figura profetică a slujitorului lui Dumnezeu: „Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10,45). Evanghelia răstoarnă învăţăturile oamenilor. Isus nu a venit ca să fie slujit, aşa cum fac stăpânitorii popoarelor, dar ca să „slujească”. „Slujitorul” îşi organizează astfel întreaga existenţă încât prin dăruirea totală de sine ia asupra sa povara mulţimilor. Expresia „a-şi da viaţa ca răscumpărare”, înseamnă „a achita datoria” oamenilor, dar mai ales „a fi solidar” cu ei şi „a-şi da viaţa” în locul lor. În alte cuvinte, Isus s-a considerat pe sine ca ruda noastră cea mai apropiată. Se simte implicat şi ia pe proprii umeri povara celui cu care a binevoit să se înrudească. Fiul Omului a venit pentru a trăi solidar cu oamenii, dovedind în mod palpabil iubirea lui Dumnezeu. Cine vrea să-l urmeze pe Isus trebuie să trăiască aceeaşi solidaritate pentru a fi un adevărat discipol al său.

10. Exercitarea autorităţii în Biserică şi societate

Desigur, Isus nu neagă rolul autorităţii în societate şi în Biserică. Orice comunitate are nevoie de armonizarea raporturilor între membrii ei şi de coordonarea serviciilor pentru construirea aceleiaşi „case” comune care să exprime anticipat împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Se ştie însă că ambiţia şi dorinţa de dominare sunt legate de avantaje economice, de faima şi prestigiul ce derivă din ele. „Se comandă” pentru a putea trage beneficii pentru sine şi pentru prieteni, şi doar în plan secundar, dacă mai este loc, şi pentru alţii. Se ajunge astfel la situaţia în care prea puţini au prea mult şi prea mulţi au prea puţin. De aici derivă criza de „credibilitate” care afectează autoritatea în Stat şi în corpurile intermediare care îl compun. Lecţia lui Isus este valabilă şi pentru comunitatea bisericească. Şi apostolilor le-a fost greu să înveţe lecţia dată de Isus, de vreme ce până şi la ultima cină pascală a lui Isus discută între ei despre „cine este mai mare” (cf. Lc 22,24-30). Isus învaţă că exercitarea autorităţii se poate schimba doar atunci când implică propria existenţă a celui care o deţine. A susţine că autoritatea trebuie să devină „slujire” nu este ceva nou. Au spus-o mulţi şi o repetă. Noutatea stă în faptul că pentru a-i învăţa pe ucenicii săi cum să exercite autoritatea Isus aduce ca exemplu felul cum el însuşi a trăit viaţa pământească de la început până la sfârşit. Aceasta este indicaţia evanghelică, simplă şi totodată angajantă, care explică de ce multele discursuri despre autoritate sunt neconcludente. Situaţia socială nu se echilibrează cu disertaţii docte despre natura autorităţii, ci doar schimbând modul de a considera viaţa. Lucrurile sunt legate între ele. Autoritatea pe care cineva o exercită, mare sau mică nu importă, va fi un moment de „slujire” şi de „solidaritate” numai atunci când consideră întreaga lui viaţă ca o „slujire”, altminteri nu. Când cineva consideră viaţa ca o posesie pentru profitul personal, atunci şi autoritatea legitimă pe care o exercită (în casă, în familie, în profesie, în viaţa politică sau bisericească) va fi o putere în avantajul personal. Este valabil şi aici cuvântul lui Isus: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (cf. Lc 16,13). Nu se poate trăi urmând două moduri contrastante de a gândi: unul pentru viaţa proprie şi altul pentru autoritatea cu care cineva a fost împuternicit. Predomină mereu o singură orientare. Din păcate, cea pentru interesul egoist şi nu disponibilitatea umilă de slujire a semenilor.

11. Viaţa ca slujire

Viţa este un capital care creşte pe măsură ce este investit în iubire. Dăruind-o se dobândeşte. Dăruind-o nu se împuţinează ci sporeşte. Este un proiect de slujire aşa cum învaţă Isus: „În dar aţi primit, în dar să daţi” (Mt 10,8). Asta înseamnă slujire după exemplul lui Isus: „Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10,45). Prin harul lui Cristos omul se depăşeşte pe sine, poate depăşi propriile limite şi înstrăinări, păcatul şi moartea. Este un imens proces de valorizare pe care Isus Cristos, marele preot al Noului Legământ îl realizează, prezentându-i Tatălui ceresc, mai ales în Euharistie, întreaga noastră activitate ca slujire. Participarea la marea „Slujbă”, adică la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, nu marchează doar o paranteză în scurgerea vieţii sau în activitatea zilnică. Împreună cu Cristos şi în Cristos împlinim o slujire fundamentală ce dă un sens complet tuturor ostenelilor umane, imensului efort al umanităţii pentru o lume mai solidară şi mai dreaptă. Aşadar, suntem chemaţi să fim fideli lui Dumnezeu şi fideli oamenilor; solidari cu Dumnezeu şi solidari cu semenii noştri. Aşa credem şi ne aşa ne străduim să trăim susţinuţi de harul Domnului implorat în rugăciune stăruitoare: „Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, după cum şi noi am sperat în tine!” (Ps 32/33,22).

12. Rugăciunile Bisericii

„Dumnezeule atotputernic şi veşnic, dă-ne, te rugăm, harul, să voim întotdeauna ceea ce voieşti tu şi să-i slujim măririi tale cu inimă neîmpărţită” (Rugăciunea zilei). „Dă-ne, te rugăm, Doamne, bucuria, să slujim cu suflet liber la sfântul altar, pentru ca, purificaţi de harul tău, să fim sfinţiţi de tainele prin care îţi slujim” (Asupra darurilor). „Te rugăm, Doamne, dă-ne harul să aflăm noi puteri în împărtăşirea cu tainele cereşti; binecuvântează-ne cu bunurile acestei vieţi şi adânceşte în noi cunoaşterea bucuriilor veşnice” (După Împărtăşanie).

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu bucuria preamăririi lui Dumnezeu şi a slujirii semenilor.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 19 octombrie 2024)