Consideraţii la Pomenirea Tuturor Credincioşilor Răposaţi: Memento homo!
(Vatican News - 2 noiembrie 2024) În fiecare an la 2 noiembrie facem „Pomenirea Tuturor Credincioşilor Răposaţi”. Îi amintim pe toţi cei dragi ai noştri plecaţi din această lume; îi amintim nu cu nostalgia celor care îi consideră pierduţi pentru totdeauna, dar cu speranţa celor care îi cred vii în Cristos şi destinaţi învierii finale.
1. Marea procesiune
Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor de la 1 noiembrie ne-a făcut să contemplăm “cetatea Cerului, Ierusalimul ceresc care este mama noastră” (Prefaţa Tuturor Sfinţilor). Astăzi, cu sufletul îndreptat încă spre realităţile din urmă, îi pomenim pe toţi credincioşii răposaţi care “au plecat înaintea noastră cu semnul credinţei şi dorm somnul păcii” (Rugăciunea euharistică I). Înaintea ochilor se prezintă tabloul Bisericii ca o imensă mulţime de oameni în mers, ca o procesiune neîntreruptă în care unii sunt pe drum, alţii în pragul casei Domnului iar alţii ajunşi deja în Ierusalimul ceresc contemplă cu nesaţ faţa Domnului. La 1 noiembrie, în sărbătoarea „Toţi Sfinţii” contemplăm în lumina credinţei bucuria şi fericirea sufletelor ajunse în patria cerească. Nu pierdem însă din vedere faptul că o altă mulţime de fraţi şi surori în Cristos aşteaptă să intre în cer dar se simt încă nevrednici din cauza urmelor păcatelor ce le mai poartă din călătoria de pe pământ. Aceştia formează acea parte a Bisericii care se numeşte „Biserica pătimitoare”. Ei suferă de dorul după casa Tatălui, îi chinuieşte conştiinţa că nu se pot ajuta singuri şi suferă de durerea ce le-o produce focul tainic rânduit de bunătatea divină să le redea puritatea desăvârşită, prin arderea impurităţilor aduse din viaţa trecătoare.
2. Împărtăşirea Sfinţilor
Grija şi rugăciunea pentru cei răposaţi se întemeiază pe învăţătura creştină despre existenţa unei stări intermediare între Biserica triumfătoare a sfinţilor din cer şi Biserica luptătoare de pe pământ: este Biserica suferinţei purificatoare. La bază se află învăţătura despre Împărtăşirea Sfinţilor, în temeiul căreia energia vitală a Trupului Mistic circulă de la părţile sănătoase la cele suferinde şi le oferă ajutor. Mijlocirea sfinţilor şi rugăciunile credincioşilor de pe pământ, îndeosebi participarea la celebrarea Jertfei euharistice oferite pentru sufletele celor răposaţi ajută la desăvârşirea purificării lor „în sângele Mielului” (Ap 7,18). Cât de frumoasă şi mângâietoare este Împărtăşirea Sfinţilor! Această realitate transmite întregii noastre vieţi o dimensiune diferită. Nu suntem niciodată singuri! Facem parte dintr-o „companie” spirituală în care domneşte o profundă solidaritate: binele fiecăruia trece în avantajul tuturor şi, invers, fericirea comună iradiază asupra fiecăruia individual. Este un mister pe care, în oarecare măsură, îl putem trăi deja în această lume, în familie, în prietenie, mai ales în comunitatea spirituală a Bisericii
3. Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni
Orice pomenire a morţilor are loc în lumina învierii lui Cristos. Prin crucea şi învierea lui Cristos moartea însăşi a cunoscut o transformare radicală, deoarece Isus, ori de câte ori vorbeşte despre sfârşitul său pământesc, adaugă că va învia. Moartea lui Cristos a conferit morţii noastre un caracter nou. Dumnezeu a schimbat sfârşitul într-un început nou, într-o trecere la viaţa nouă, căci „după cum Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiţi împreună cu el. Şi după cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă” (cf. 1Tes 4,14; 1Cor 15,22). În această speranţă, creştinii fac să se scrie pe crucea de la căpătâiul celor dragi: „Aici odihneşte în Domnul” sau „Aşteaptă învierea morţilor” şi au numit locurile de odihnă "dormitoare", de la cuvântul grecesc „koimetérion”, în dezacord teologic evident cu termenul păgân „nekrópolis”, adică „cetate a morţilor”. Ştim bine însă că „pentru a învia împreună cu Cristos, trebuie să murim împreună cu Cristos. Trebuie "să ieşim din acest trup şi să ne mutăm la Domnul" (2 Cor 5, 8). În această "plecare" (Fil 1, 23) care este moartea, sufletul e despărţit de trup. El va fi unit iarăşi cu trupul său în ziua învierii morţilor” (CBC 1005). Este credinţa pe care o mărturisim în Crez: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni”.
4. Rugăciunea pentru cei răposaţi
Catehismul Bisericii Catolice învaţă că cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. Tradiţia Bisericii, făcând referinţă la texte biblice, vorbeşte despre un foc purificator. Această învăţătură se întemeiază şi pe practica rugăciunii pentru cei morţi, despre care vorbeşte Sfânta Scriptură: „De aceea (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morţi jertfă de ispăşire ca să fie dezlegaţi de păcat” (2 Mac 12,45). Încă din primele timpuri, Biserica a cinstit amintirea celor morţi şi a oferit sufragii pentru ei, îndeosebi Jertfa euharistică, pentru ca purificaţi de urmele păcatelor să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu. Totodată recomandă şi pomana, indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răposaţi. Astfel, într-o predică a sa, sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: „Să le dăm ajutor şi să le facem pomenirea. Dacă fiii lui Iob au fost purificaţi de jertfa tatălui lor, de ce să ne îndoim că ofrandele noastre pentru cei morţi le aduc mângâiere? Să nu şovăim a-i ajuta pe cei care au plecat şi să oferim rugăciunile noastre pentru ei” (Hom. in 1Cor 41,5). Jertfa euharistică este oferită şi pentru credincioşii răposaţi "care au murit în Cristos şi nu sunt încă purificaţi pe deplin” (Cc. Tridentin: DS 1743) ca să poată intra în lumina şi pacea lui Cristos. Înainte de moarte, sf. Monica, mama sf. Augustin, le recomanda celor îngrijoraţi de boala ei pe când se afla în oraşul Ostia de lângă Roma: „Îngropaţi acest trup oriunde! Nu vă faceţi griji pentru el! Tot ce vă cer este să vă aduceţi aminte de mine la altarul Domnului oriunde aţi fi” (Conf. 9, 11, 27). Unul dintre Părinţii Bisericii Orientale menţionează rugăciunea care se făcea la sfânta Liturghie: „Apoi, în anaforă, ne rugăm pentru sfinţii părinţi şi episcopi adormiţi, şi în general pentru toţi cei care au adormit înaintea noastră, crezând cu tărie că va fi de foarte mare folos sufletelor în favoarea cărora este oferită implorarea în timp ce e prezentă Victima sfântă şi înfricoşătoare. (...) Înfăţişând lui Dumnezeu implorările noastre pentru cei care au adormit, chiar dacă au fost păcătoşi, (...) îl înfăţişăm pe Cristos cel jertfit pentru păcatele noastre, ca să dobândim, pentru ei şi pentru noi, bunăvoinţa Dumnezeului iubitor de oameni” (CBC 1371; Sf. Ciril de Ierusalim, Catech. myst. 5, 9.10).
5. Un gând salutar pentru cei vii şi pentru cei răposaţi
Este foarte important ca noi, creştinii, să trăim legătura cu cei răposaţi în adevărul credinţei, şi să privim la moarte şi la cele de dincolo în lumina Revelaţiei. Apostolul Paul, scriind primelor comunităţi, îndemna credincioşii “să nu se întristeze ca cei care nu au speranţă. Căci dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduna pe cei adormiţi împreună cu El” (cf. 1Tes 4,13-14). Este necesar şi astăzi să se evanghelizeze realitatea morţii şi a vieţii veşnice, realităţi supuse în mod special credinţelor superstiţioase şi unor forme de sincretism, pentru ca adevărul creştin să nu se amestece cu tot felul de mitologii. Pomenirea credincioşilor răposaţi, căreia îi este dedicată ziua de 2 noiembrie, oferă prilejul să-i amintim pe cei dragi ai noştri care ne-au lăsat, şi toate sufletele în drum spre plinătatea vieţii. Încă din primele timpuri ale credinţei creştine, Biserica de pe pământ, recunoscând comuniunea întregului trup mistic al lui Isus Cristos, a cultivat cu mare pietate amintirea celor răposaţi şi a oferit jertfe pentru ei. Rugăciunea noastră pentru cei morţi este de aceea nu numai utilă ci şi necesară, întrucât ea poate nu numai să îi ajute, ci şi să facă eficientă mijlocirea lor în favoarea noastră (cf. CBC 958). Chiar şi vizita la cimitire, în timp ce menţine legăturile de afecţiune cu cei care ne-au iubit în această viaţă, ne aminteşte să toţi tindem spre o altă viaţă, dincolo de moarte. Plânsul, din cauza despărţirii pământeşti, să nu prevaleze, de aceea, asupra certitudinii învierii, asupra speranţei de a ajunge la fericirea veşnică, „starea plină de satisfacţie, în care totalitatea ne îmbrăţişează şi noi îmbrăţişăm totalitatea” (Enciclica Spe salvi 12). Isus le-a promis ucenicilor săi: “Vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,22). Obiectul speranţei noastre creştine este bucuria trăită în prezenţa lui Dumnezeu în veşnicie.
6. Viaţa veşnică şi lumea modernă
Încercăm acum să răspundem la câteva întrebări de actualitate. Credinţa creştină este şi pentru oamenii de astăzi o speranţă ce le transformă şi le susţine viaţa? Omul modern mai aşteaptă încă viaţa veşnică? Sau reţine că ea aparţine unei mitologii de acum depăşite? Şi în mod mai radical: bărbaţii şi femeile din epoca noastră doresc încă viaţa veşnică? Sau poate existenţa pământească a devenit singurul lor orizont? Omul modern îndepărtează, alungă adesea însuşi gândul morţii trăind ca şi cum Dumnezeu nu ar exista. În timpul nostru, mai mult decât în trecut, oamenii sunt atât de absorbiţi de treburi şi grinji încât uneori cu greu reuşesc a se gândi la Dumnezeu ca protagonist al istoriei şi al vieţii noastre înseşi. În realitate, cum observa deja Sf. Augustin, toţi vrem `viaţa fericită`, fericirea. Nu ştim bine ce este şi cum este, dar ne simţim atraşi spre ea. Aceasta este o speranţă universală, comună oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile. Expresia `viaţa veşnică` doreşte să dea un nume acestei aşteptări de nesuprimat: nu o succesiune fără sfârşit, ci cufundarea în oceanul infinitei iubiri, în care timpul, înainte şi după, nu mai există. O plinătate de viaţă şi de bucurie: aceasta este ceea ce sperăm şi aşteptăm de la a fi cu Cristos (cf. Benedict al XVI-lea, Encic. Spe salvi 10-12):
7. Trenul vieţii are o destinaţie
Suntem în trenul vieţii încă de la naştere şi ne-am obişnuit cu mersul şi nu mai ştim poate că, de fapt, suntem în călătorie. Am uitat de unde am plecat şi unde ne ducem. Avem, oricum, o destinaţie, să zicem „Gara centrală” (la Roma,”Stazione Termini”). Există anotimpuri şi în viaţa omului, deşi există în noi dorinţa şi voinţa ca nimic să nu se distrugă, ca nici o privire, nici o faptă, nici o intuiţie, nici o întâlnire şi, mai ales, nici o relaţie cu semenii să nu se piardă. Există în omul sănătos o dorinţă profundă de răscumpărare a timpului iar răscumpărarea cere recapitularea, cere mântuirea. Punctul în care omul face experienţa cea mai dureroasă a pierderii şi a încetării este moartea. Şi tocmai aici Fiul lui Dumnezeu intervine ca Răscumpărător. Isus afirmă că cel care trăieşte în credinţa în El, e unul care îi este dat de Tatăl iar Fiul nu lasă să se piardă nimic din ceea ce Tatăl i-a dat. Spune Isus: „Toţi cei pe care mi-i dă Tatăl vor veni la mine; şi pe cel care vine la mine nu-l voi izgoni afară, pentru că m-am coborât din cer nu ca să fac voia mea, ci voia celui ce m-a trimis. Or, aceasta este voinţa celui ce m-a trimis, ca din cei pe care mi i-a dat să nu pierd pe nici unul, ci să-i învii în ziua de apoi. Aceasta este voinţa Tatălui meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi eu îl voi învia în ziua de apoi" (In 6,37-40). Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi îndeamnă la a privi cu seninătate la misterul morţii luminaţi de credinţa învierii. Să reînnoim astăzi speranţa în viaţa veşnică întemeiată realmente pe moartea şi învierea lui Cristos. “Am înviat şi acum sunt cu tine”, ne spune Domnul, “şi mâna mea te susţine. Oriunde ai putea să cazi, în faţă, în spate, alături la dreapta sau la stânga, vei cădea în mâinile mele şi voi fi prezent chiar la uşa morţii. Unde nimeni nu te mai poate însoţi şi unde tu nu poţi purta nimic, acolo Eu te aştept pentru a transforma pentru tine întunericul în lumină”.
8. Speranţa creştină
Virtutea speranţei creştine nu este însă niciodată doar individuală, ci este mereu şi speranţă pentru alţii. Existenţele noastre sunt profund legate unele de altele, iar binele şi răul pe care fiecare îl face se răsfrânge întotdeauna şi asupra altora. Astfel rugăciunea unui suflet peregrin în lume poate ajuta unui alt suflet care stă şi se purifică după moarte. „Viaţa veşnică pentru noi creştinii nu indică doar o viaţă care durează pentru totdeauna, ci o nouă calitate de existenţă, scufundată total în iubirea lui Dumnezeu care liberează de rău şi de moarte şi ne pune în comuniune fără sfârşit cu toţi fraţii şi surorile care sunt părtaşi la aceeaşi Iubire”. Astăzi şi în toată luna noiembrie suntem invitaţi să ne rugăm pentru răposaţii noştri dragi, reculegându-ne în biserici şi, pe cât se poate, oprindu-ne cu pietate în cimitire la mormintele lor.
9. Rugăciunea Bisericii
Pentru toţi, ruga fierbinte: Adu-ţi aminte, Doamne, de fraţii noştri care au adormit în speranţa învierii şi de toţi cei care au răposat în milostivirea ta şi primeşte-i să se bucure de lumina feţei tale. Maria, steaua speranţei, să facă mai tare şi mai autentică credinţa noastră în viaţa veşnică şi să susţină rugăciunea noastră de mijlocire pentru toţi cei răposaţi. Fecioarei Maria, Regina tuturor Sfinţilor, să-i încredinţăm pelerinajul spre patria cerească, în timp ce invocăm pentru răposaţii noştri mijlocirea ei maternă.
Tuturor, „Bucuria credinţei cu speranţa învierii!”
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 1 noiembrie 2024)