Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Advent (C): O mobilizare benefică

(Vatican News - 8 decembrie 2024) E Ziua Domnului, duminica a doua din timpul de pregătire la sărbătoarea Crăciunului. Luând parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie şi ascultând cuvântul Scripturii credincioşii sunt luminaţi lăuntric de Cristos, lumina lumii. Răsună insistent în acest timp al  Adventului chemarea liturgică lansată de Biserică: „Domnului care va veni, veniţi cu toţi să ne închinăm!” Domnul vine ca mântuitor al nostru. Străvechea promisiune făcută de Dumnezeu prin profetul Isaia este şi pentru generaţia noastră: „Popor al Sionului, iată, Domnul va veni să mântuiască neamurile; el va face auzit glasul măririi sale, spre bucuria inimii voastre” (cf. Is 30,19.30: Ant. la intrare).

1.  Două duminici cu Ioan Botezătorul

Duminica aceasta din Advent şi cea următoare sunt dominate de figura lui Ioan Botezătorul. El este crainicul care a pregătit poporul la prima venire a lui Cristos în slăbiciunea firii omeneşti. Misiunea lui Ioan a fost salutată de tatăl său Zaharia imediat după naştere spunânderii: „Iar tu, copile, profet al Celui Preaînalt te vei chema: căci vei merge înaintea Domnului să pregăteşti căile sale” (Lc 1,76). Şi într-adevăr preluând glasul profeţilor de demult, Ioan denunţă opresiunea, corupţia şi nedreptăţile sistemului politic şi religios din timpul său; cheamă la schimbarea de atitudine şi de comportament pentru binele comun al tuturor. S-a spus că profeţii sunt conştiinţa critică a societăţii. Fără ei, aceasta lâncezeşte, pierde din capacitatea de discernământ şi nu ştie încotro să se îndrepte. Pentru poporul lui Israel de după exil cea mai mare nenorocire nu era lipsa de hrană sau de jertfe pentru sacrificiile de la templu, dar absenţa profeţilor adevăraţi, nu a celor de curte. Prezenţa lor în viaţa poporului era atât de simţită încât, atunci când nu li se mai auzea glasul, mulţi se plângeau spunând: „Semnele noastre nu le mai vedem, nu mai e niciun profet şi nimeni dintre noi nu ştie până când” (Ps 74,9).

2. Ioan Botezătorul pregăteşte cale lui Mesia

Însă menirea lui Ioan Botezătorul este una cu totul particulară. El vorbeşte poporului despre „ştiinţa mântuirii întru iertarea păcatelor” ce se va realiza „prin iubirea îndurătoare a Dumnezeului nostru cu care ne va vizita Cel care Răsare din înălţime”. Ioan pregăteşte calea lui Mesia pe care Dumnezeu îl trimite „ca să-i lumineze pe cei ce se află în întuneric şi în umbra morţii, şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii” (cf. Lc 3,77-79). Isus însuşi va spune despre Ioan că este „cel mai mare dintre profeţi” (cf. Lc 7,28). El „este cel despre care s-a scris: Iată, îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale, care va pregăti calea înaintea ta” (Lc 7,29). Într-adevăr, cu puţin timp înainte ca Isus să-şi înceapă activitatea publică, Ioan Botezătorul îi deschide drumul prin predica sa.

3. O istorie a mântuirii pentru toţi oamenii

Totul s-a petrecut într-un moment istoric precis. De-a lungul istoriei multe populaţii s-au deplasat dintr-un loc în altul pentru a se stabili în cele din urmă într-o regiune ce devine patria lor. Mulţi au luptat şi suferit pentru un spaţiu de libertate şi de viaţă. În antichitatea biblică oamenii călătoreau mai cu seamă în teritoriul dintre marile fluvii Nil, Tigru şi Eufrat, numit ţinutul Semilunii fertile, în căutare de supravieţuire şi viitor. Însă nu toţi povestesc experienţa lor ca o „istorie de mântuire”. Istoria lui Israel este una diferită. Dacă în cultura greacă protagonistul istoriei este omul, în cultura lui Israel protagonistul istoriei este Dumnezeu care încheie un legământ cu poporul său. El îi pune în mişcare pe oameni precum Abraham, Moise, regi, profeţi, întregul popor al lui Israel. El îl va trimite pe viitorul Mesia pentru ca prin el să realizeze planul universal de mântuire. Ioan Botezătorul, ultimul dintre marii profeţi ai vechiului Israel îl prezentă pe Isus ca pe realizatorul acestui plan al lui Dumnezeu, cum se va citi şi medita în Evanghelia duminicii a treia din Advent. În pericopa evanghelică de azi Ioan Botezătorul predică şi cheamă oamenii să-i pregătească Domnului calea, primind un botez de pocăinţă pentru iertarea păcatelor.

4. „Cuvântul lui Dumnezeu a fost asupra lui Ioan”

Evanghelistul Luca arată cum se răspândeşte cuvântul lui Dumnezeu pe drumurile lumii pentru a construi noua cetate a oamenilor. Precizează că Ioan Botezătorul a început să predice în al cincisprezecelea an al împăratului roman Tiberiu Cezar, adică în jurul anului 27/28 al erei noastre. În acea vreme toată ţara evreilor se afla sub stăpânirea Imperiului Roman. Provincia Iudeea era guvernată în numele împăratului de către Ponţiu Pilat. Reprezentanţi ai Romei guvernau şi celelalte regiuni ale ţării. Pentru ca încadrarea istorică a lui Isus să fie cât mai exactă, evanghelistul menţionează conducătorii politici ai celorlalte provincii şi autorităţile religioase din Ierusalim. Prin asta sfântul Luca vrea să arate că Isus nu este un personaj mitologic. Mesia căruia Ioan îi pregăteşte calea este în inima istoriei şi a lumii. În acest cadru istoric „cuvântul lui Dumnezeu a fost asupra lui Ioan”. Dumnezeu i-a vorbit în tăcerea pustiului şi l-a trimis să cheme poporul evreu la pocăinţă. Atunci Ioan s-a dus la râul Iordan şi a început să predice. Atrăgea lume din orice parte a ţării. Chiar autorităţi civile şi religioase coborau din capitala Ierusalim la râul Iordan şi amestecându-se în mulţime căutau să-l asculte sau să vadă ce se întâmplă. „Poporul era în aşteptare şi toţi se întrebau în inima lor despre Ioan, dacă nu cumva este el Mesia” (Lc 3,6).

5. Ioan: „Glasul celui care strigă în pustiu”

Ioan clarifică lucrurile şi spune despre sine că este doar glasul celui care strigă în pustiu: „Pregătiţi calea Domnului!”. Prin glasul lui vorbeşte acela care este Cuvântul. El predică până când se arătă Cuvântul întrupat şi apoi dispare. Şi Ioan parcurgea toate împrejurimile Iordanului predicând botezul convertirii spre iertarea păcatelor (cf. Lc 3,3). Spre deosebire de evanghelistul Marcu, sfântul Luca scoate în evidenţă mai mult trăsătura profetică a lui Ioan Botezătorul şi mai puţin pe cea ascetică. Îl prezintă pe Ioan mai degrabă ca un predicator itinerant, decât un om al deşertului. De altfel, Isus însuşi nu a trăit ca pustnic în pustiu, dar „cutreiera oraşele şi satele Palestinei, vestind împărăţia lui Dumnezeu şi vindecând tot felul de boli şi infirmităţi (cf. Mt 4,23). Ioan invită oamenii să se boteze în semn de purificare pentru a fi gata să primească iertarea păcatelor de la cel care vine. Suntem deja în pragul vieţii publice a lui Isus. Aceeaşi invitaţie de a primi botezul pentru iertarea păcatelor va fi relansată de Isus la sfârşitul Evangheliei, chiar în ziua învierii (cf. Lc 24,47). Iertarea păcatelor este darul lui Cristos înviat din morţi.

6. Timp de convertire pentru toţi

Societatea evreiască aştepta un Mesia, un „Uns”al lui Dumnezeu, trimis să învingă armata ocupanţilor şi să redea naţiunii străvechea strălucire din timpul regelui David. Contrar acestei aşteptări, Ioan îşi începe predica cu un strigăt de alarmă. Nu-i mobilizează pe conaţionalii săi la luptă împotriva ocupanţilor străini, ci împotriva unui duşman mult mai de temut şi devastator. Îi chemă să se întoarcă de la păcat şi nelegiuire. „Vă anunţ că Dumnezeu este mâniat pe voi, pentru că viaţa voastră e plină de păcate ca un ţinut muntos cu trasee prăpăstioase. Calea voastră este ca un drum strâmb, cu multe ocoluri şi cotituri, care îl împiedică pe Dumnezeu să vină la voi”. Aşteptau de la Dumnezeu eliberarea de sub ocupaţia străinilor, dar nu-şi dădeau seama că ei înşişi erau la rândul lor sclavi ai egoismului, ai nedreptăţii şi ai banului. Autorităţile, în loc să se îngrijească de cei slabi, îi asupreau. Preoţii, în loc să-i îndrume pe oameni să asculte glasul lui Dumnezeu care mângâie în încercările vieţii, se foloseau de practicile religioase pentru a-şi mări autoritatea şi a strânge bani din ofertele celor nevoiaşi. Dar şi săracii, în loc să se ajute între ei, se exploatau unii pe alţii. Astăzi am spune că domnea o corupţie generalizată.

7. Căi de ieşire din impas

În această stare de lucruri Ioan are curajul să denunţe relele ce bântuiau toată ţara şi invită locuitorii să-şi recunoască fiecare propriile păcate şi să îndrepte cărările vieţii. Dumnezeu este totdeauna de partea omului. Şi atunci „toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (cf. Lc 3,6). Biserica propune această pagină din Evanghelie pentru a ne face conştienţi că şi inimile noastre  pot fi afectate de acelaşi venin al păcatului. Vrea să ne spună că şi pentru noi care ne pregătim la sărbătoarea Naşterii Domnului, calea vieţii drepte este convertirea inimii. Doar în felul acesta viaţa noastră nu va mai fi un drum strâmb şi întortocheat: „Orice vale va fi umplută şi orice munte sau deal va fi nivelat; drumurile strâmbe vor fi îndreptate, iar cele cu gropi vor fi netezite” (Lc 3,6). Numai astfel vor fi înlăturate obstacolele care întârzie şi împiedică realizarea împărăţiei lui Dumnezeu  între oameni.

8. Deschideţi-i larg porţile lui Cristos!

Dacă lecturile liturgice propuse în prima duminică a Adventului invitau la aşteptare, veghe şi rugăciune, astăzi în a doua duminică cuvântul Domnului devine imperativ prin Ioan Botezătorul. Acesta, la rândul său, preia de la profetul Isaia „glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului: drepte faceţi cărările lui…. şi toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (cf. Lc 3, 4-6). Mântuirea înfăptuită Cristos este un dar divin care cere colaborarea omului, acum în istorie, în centrul căreia a intrat Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Ce voia să spună Ioan prin chemarea „Pregătiţi calea Domnului!” şi cele ce urmează? Ioan citează un pasaj mesianic din cartea lui Isaia (Is 40,3-5). Profetul descrie calea mântuirii, pe care Domnul o trasase pentru Israel în pustiu pe timpul lui Moise şi pe care avea să o traseze din nou pentru poporul său în timpurile mesianice. Isaia, şi în consecinţă Ioan Botezătorul şi evanghelistul Luca, deşi cu perspective istorice diferite, sunt convinşi că numai Dumnezeu poate trasa pentru om calea mântuirii. Ce ar zice Ioan Botezătorul creştinilor din vremea noastră? Probabil le-ar spune: „Descuiaţi şi deschideţi uşile blindate ale egoismului vostru! Ieşiţi din casele voastre şi parcurgeţi cu hotărâre calea Domnului, trecând peste toate dificultăţile pe care le întâmpinaţi pe drumul vostru!” „Deschideţi-i larg porţile lui Cristos”, a strigat papa Ioan Paul al II-lea la începutul pontificatului său în octombrie 1978, iar în 1996 în vederea celui de-al treilea mileniu invita stăruitor: „Să trecem pragul speranţei!”

9. Sărbătorea iertării

Păcatul, convertirea, iertarea lui Dumnezeu sunt realităţi actuale. În ele este în joc viaţa. Ce trebuie să facem? În concret, fiecare să privească înăuntrul său. Fiecare ştie unde sunt cărările strâmbe, unde s-au cuibărit egoismul, indiferenţa, prepotenţa, senzualitatea, otrava păcatului. Fiecare ştie unde şi când i-a răspuns Domnului care vine: „Nu mă deranja, n-am timp pentru tine, n-am timp pentru alţii, căci trebuie să mă ocup de ale mele”. Fiecare cunoaşte nepăsarea şi lipsa de responsabilitate în faţa căilor strâmbe din viaţa comunităţii şi în răspândirea răului. Domnul ne cheamă să schimbăm modul de a gândi şi de a trăi. Cere să ne întoarcem din drum pentru a porni pe o cale dreaptă. Am trăit poate departe de Dumnezeu, gândindu-mă doar la mine. Acum pot trăi ca fiu al lui Dumnezeu şi frate al celui care este aproape de mine. Înainte trăiam izolat, acum pot trăi împreună cu alţi fii ai lui Dumnezeu în comunitate, în societate. Mă angajez acum să fac ceva pentru ca lumea să fie mai bună, să fie mai fericită familia mea, să dau o mână de ajutor celor din casă, vecinilor din bloc, din cartier, din oraşul sau satul meu, din ţara mea, oriunde pot. Atunci Dumnezeu începe să-mi zâmbească din nou chemându-mă părinteşte „fiul meu!”. Isus a descris în cunoscuta parabolă bucuria tatălui la primirea fiului fugit de acasă. Când fiul mai mare s-a întors, l-a îmbrăţişat şi a făcut un mare banchet pentru „sărbătoarea iertării”. Însă, convertirea nu este un eveniment ce se petrece o dată pentru totdeauna în viaţa unui om. „Drumul nostru” tinde să devină strâmb. Răul tinde să revină în viaţa de toate zilele.

10. Jubileul speranţei

Adventul este timpul bucuriei iertării. Curând începe Anul Jubiliar 2025. Tatăl ceresc e gata să ne îmbrăţişeze în sacramentul Reconcilierii, să-i spună fiecăruia: „fiul meu!” şi să ne îmbrace cu haina mântuirii. Convertirea este ca o întoarcere din exil. Prima lectură liturgică este luată din finalul unei mici cărţi biblice, atribuite lui Baruh, secretarul credincios al profetului Ieremia (cf. Bar 5,1-9). Aflat în exil între conaţionalii săi, profetul Baruh exclamă într-un act de pocăinţă: „Iată-ne astăzi în deportarea noastră! Nu ne împrăştia spre ocară, spre batjocură şi spre pedeapsă, după toată nedreptatea părinţilor noştri care s-au îndepărtat de Domnul Dumnezeul nostru!” (Bar 3,8). Mărturisirea păcatelor este calea de adevăr ce permite poporului exilat să iasă din tunelul întunecos al vieţii. În recunoaşterea păcatelor Israelul se încredinţează lui Dumnezeu. El singur cunoaşte calea înţelepciunii şi viitorul. Mărturisirea păcatelor deschide poarta speranţei. Prezenţa lui Dumnezeu în cetate aduce oamenilor pace şi demnitate. Dacă cetatea oamenilor se caracterizează prin sete de dominaţie, discriminare, samavolnicie, jale, cetatea lui Dumnezeu oferă ospitalitate, lumină şi căldură. Dumnezeu îi aşteaptă cu braţele deschise pe fiii care se întorc din robie: „Căci Dumnezeu va arăta la tot ce este sub cer strălucirea ta… Ridică-te, Ierusalim, şi stai pe înălţime! Priveşte spre răsărit şi vezi adunându-se copiii tăi de la apusul soarelui până la răsărit la cuvântul Celui Sfânt… Au plecat de la tine pe jos, duşi de duşmani, dar Dumnezeu îi aduce la tine purtaţi cu glorie ca pe un tron regal… Dumnezeu îl va conduce pe Israel cu bucurie în lumina gloriei sale, cu îndurarea şi dreptatea care vin de la el” (cf. Bar 5,3-9: prima lectură). Oraşul care odinioară era bântuit de violenţă, devine simbol al luminii şi bucuriei ce emană din gloria divină, dar şi al demnităţii şi măreţiei omului. Când omul lucrează împreună cu Dumnezeu la construirea cetăţii, aceasta devine treptat împărăţia sa în mijlocul oamenilor.

11. Nu-mi amintesc de când nimeni nu-mi strânge mâna

Într-o zi, un om fără adăpost stabil, care trăia în stradă, a fost primit în una dintre casele deschise de Maica Tereza în oraşul indian Calcutta. Bătrânul a fost îngrijit, spălat, bărbierit, îmbrăcat cu haine curate. Când s-a aflat în faţa Maicii Tereza, aceasta i-a strâns mâna şi i-a zis: „Sper că vă veţi simţi bine între noi”. Înmărmurit, acesta a răspuns: „Sunt ani de zile de când nimeni nu-mi strânge mâna, de ani de zile nimeni nu-mi zâmbeşte, de ani de zile nimeni nu mă ia în seamă. Sunt sigur că mă voi simţi bine în această casă”. În felul acesta se deschid uşile blindate ale inimilor, se păşeşte pe calea Domnului. Trecem împreună pragul speranţei. Bucuria sărbătorii izvorăşte din inimi împăcate cu Dumnezeu prin Sfintele Taine dar şi cu semenii prin gesturi de bunăvoinţă şi dragoste faţă de ei, ca cel al Maicii Tereza din Calcutta. Ea s-a apropiat de un sărman bătrân cu bucuria şi căldura lui Cristos, în inimă şi în mâini. Prin asemenea gesturi, toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu. Aceasta este şi speranţa noastră.

12. Rugăciunea Bisericii

Scriind creştinilor din oraşul Filipi apostolul Paul este „încrezător că cel care a început în ei lucrarea bună o va duce la îndeplinire până în ziua lui Cristos Isus”. Apoi se roagă pentru ei „ca iubirea lor să crească din ce în ce mai mult în cunoaştere şi discernământ în toate, ca să distingă ceea ce este util, aşa încât să fie curaţi şi neprihăniţi pentru ziua lui Cristos” (cf. Fil 1,6. 9-10: lectura a doua).  Astăzi Biserica ne îndeamnă la rugăciune ca Dumnezeu să îndrepte cărările sale în inimile noastre, să netezească în ele înălţimile trufiei şi nepăsării faţă de semeni şi să ne pregătească pentru a celebra cu credinţă vie venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos. „Dumnezeule atotputernic şi milostiv, dă-ne, te rugăm, harul, ca nici o grijă pământească să nu ne împiedice în drumul nostru spre întâmpinarea Fiului tău, iar cunoaşterea înţelepciunii cereşti să ne facă părtaşi de viaţa lui.”

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu gânduri bune şi idei clare.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 6 decembrie 2024)