Papa Francis: Edith Bruck, puncte de lumină în întunericul Shoah-ului
Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaș
Vatican News – 21 octombrie 2022. Iată prefața cărții, semnată chiar de papa Francisc. Scrie Sfântul Părinte: „Când am citit în ‚L'Osservatore Romano’ din 26 ianuarie 2021, în ajunul Zilei comemorării (n.n. a Zilei Internaționale pentru Comemorarea victimelor Holocaustului), frumosul interviu al jurnalistei Francesca Romana de Angelis cu Edith Bruck, am fost impresionat de forța calmă și luminoasă a acestei femei. Ea a reușit să găsească în viața ei și apoi să transmită în opera sa literară câteva ‚puncte de lumină’ într-unul dintre cele mai întunecate abisuri ale istoriei umane. Am închis ziarul și l-am sunat pe redactorul-șef, Andrea Monda, cerându-i să organizeze o întâlnire cu doamna Bruck și, eventual, să ne vedem.
Astfel, după nici o lună, am mers să o vizitez la ea acasă, în centrul Romei. A fost o vizită emoționantă pentru amândoi. O emoție pe care doamna Bruck a dorit acum să o povestească, și îi sunt recunoscător, în această carte care încearcă să încapsuleze o experiență foarte greu de descris și de transmis. Imediat ce am ieșit din lift, m-a întâmpinat în ușă, în tăcere, pentru că emoția aproape că o împiedica să vorbească: între lacrimile care o cuprindeau, mi-a mulțumit pentru vizită, iar eu, la rândul meu, i-am mulțumit pentru mărturia pe care a dat-o, pe care a dat-o în toți acești ani, aș spune mai bine, mărturia care a fost și continuă să existe. O amintire vie, iată ce aveam în fața ochilor: în această doamnă de nouăzeci de ani, zveltă și elegantă, înzestrată cu forța care îi permitea să plângă, întâmpinând și nerezistând darului lacrimilor, am contemplat o amintire vie, întrupată.
M-a primit în sufrageria ei cu cele mai apropiate rude și am stat mult timp de vorbă. Îmi amintesc că am vorbit despre acele ‚puncte de lumină’ pe care a reușit să le povestească în cărțile sale, dar și despre altceva, despre condiția bătrânilor, despre experiența intensă trăită cu soțul ei, Nelo Risi, bolnav de Alzheimer de multă vreme, și despre cinema (cu nepotul ei Marco am vorbit despre filmul ‚Il sorpasso’), așa cum se face într-o conversație plăcută, domestică, de familie.
Apoi am vorbit și ne-am întâlnit din nou, în ocazii publice și, recent, din nou în privat, dar de data aceasta la mine acasă, la Casa Santa Marta. A fost, din nou, o zi de 27 ianuarie, Ziua comemorării victimelor Holocaustului. Între timp, situația mondială se schimbase și vânturile războiului începuseră să bată din nou, chiar și în Europa. Doamna Edith venea în vizită la mine împreună cu credincioasa ei colaboratoare, Olga, o ucraineancă, cu care vorbeam inevitabil despre ceea ce se întâmpla la granița acelui pământ acum chinuit. Cât de important este ca memoria să nu se piardă! Avem nevoie de oameni care, chiar și numai prin trăire, să mențină vie memoria, să păstreze focul ei aprins. Edith și Olga mi-au adus o pâine coaptă de ele, amintind de acea ‚pâine pierdută’ a mamei lor pe care scriitoarea o imortalizase într-una dintre cărțile sale. Poate că nici o pâine nu este niciodată definitiv pierdută, ea poate fi întotdeauna răscumpărată. Speranța învie mereu și ne surprinde mereu. Sora mai mică este cea care le trage de mână pe cele două mai mari, Credința și Caritatea, așa cum scrie Péguy. Acea pâine care nu mai era pierdută se afla acum în mâinile noastre. Am frânt-o, împreună, și am mâncat o parte din ea. Un gest simplu, uman. Ca o rugăciune. Așa că, aproape în tăcere, am avut ‚companie’, am mâncat pâinea împreună. Poate că așa putem începe din nou, putem începe din nou ca umanitate, făcând ceva împreună, poate cel mai simplu lucru, hrănindu-ne.
Umanitatea este ceva delicat, fragil, mereu gata să se rupă, să se deterioreze, să degenereze. Dar uneori se mai întâmplă să întâlnim oameni, cum este cazul doamnei Edith, care ne dezvăluie că posedă resurse inimaginabile, o forță care izvorăște nu se știe de unde și care învinge orice adversitate și ne permite să rămânem oameni.
Cartea pe care o aveți în mâini este o încercare de a relata această întâlnire care mi-a dat atât de multă putere și speranță și un sentiment de recunoștință, de încredere, care sunt convins că va fi transmis și celor care aleg să o citească; cel puțin aceasta este speranța mea".
