"Prin deșert, Dumnezeu ne conduce la libertate" - Mesajul pentru Postul Mare din 2024
Cetatea Vaticanului - A. Mărtinaș
Vatican News - 1 februarie 2024. La conferința de presă au luat cuvântul: cardinalul Michael Czerny, S.I., prefect al Departamentului în slujba dezvoltării umane integrale; preotul Andrea Cavallini, responsabil al Oficiului pentru Cateheză, în cadrul Diecezei de Roma; profesoara Emilia Palladino, de la Facultatea de Științe Sociale a Universității Pontificale Gregoriana și Mauro Pallotta (alias "Maupal"), artist plastic.
Scrie papa Francisc în Mesajul pentru Postul Mare din acest an: «Când Dumnezeul nostru se revelează, El ne comunică libertatea: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din țara Egiptului, din casa sclaviei" (Ex 20,2).
Astfel începe Decalogul dat lui Moise pe muntele Sinai. Poporul știe despre ce exod vorbește Dumnezeu: experiența sclaviei este încă gravată în carnea lor. Ei primesc cele zece cuvinte în deșert ca pe o cale spre libertate. Noi le numim "porunci", subliniind puterea iubirii cu care Dumnezeu își educă poporul. Este, într-adevăr, o chemare viguroasă la libertate. Ea nu se încheie într-un singur eveniment, pentru că se maturizează într-o călătorie. La fel cum Israel, în pustiu, are încă Egiptul în el - de fapt, regretă adesea trecutul și murmură împotriva cerului și împotriva lui Moise - tot așa și astăzi poporul lui Dumnezeu poartă în el legături opresive pe care trebuie să aleagă să le abandoneze. Ne dăm seama de acest lucru atunci când ne lipsește speranța și rătăcim prin viață ca într-un pustiu, fără un pământ făgăduit spre care să putem tinde împreună. Postul Mare este timpul de har în care deșertul devine din nou - așa cum anunță profetul Osea - locul primei iubiri (cf. Os 2,16-17). Dumnezeu își educă poporul, pentru ca acesta să iasă din sclavie și să experimenteze trecerea de la moarte la viață. Ca un mire, el ne atrage înapoi la sine și ne șoptește cuvinte de iubire în inimile noastre.
Trecerea de la sclavie la libertate nu este o cale abstractă. Pentru ca și Postul Mare să fie concret, primul pas este să vrem să vedem realitatea. Când, în rugul aprins,
Domnul l-a atras pe Moise și i-a vorbit, s-a revelat imediat ca un Dumnezeu care vede și mai ales aude: "Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, și am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. Am coborât ca să-l scot din mâna egiptenilor și să-l fac să urce din țara aceea într-o țară bună și întinsă, într-o țară în care curge lapte și miere " (Ex 3,7-8). Și astăzi, strigătul atâtor frați și surori asupriți ajunge la cer. Să ne întrebăm: ajunge și la noi? Ne cutremură și pe noi? Ne mișcă și pe noi? Mulți factori ne îndepărtează unii de alții, negând fraternitatea care ne-a legat inițial.
În călătoria mea la Lampedusa, am opus globalizării indiferenței două întrebări, care devin din ce în ce mai actuale: "Unde ești?" (Gen 3,9) și "Unde este fratele tău?" (Gen 4,9). Călătoria din Postul Mare va fi concretă dacă, ascultându-le din nou, vom mărturisi că ne aflăm încă sub stăpânirea lui Faraon. Este o stăpânire care ne face să fim epuizați și insensibili. Este un model de creștere care ne dezbină și ne fură viitorul. Pământul, aerul și apa sunt poluate de aceasta, dar și sufletele sunt contaminate de o astfel de stăpânire. Pentru că, deși odată cu botezul a început eliberarea noastră, rămâne în noi o nostalgie inexplicabilă a sclaviei. Este ca o atracție spre siguranța celor deja văzute, în detrimentul libertății.
Aș dori să subliniez, în relatarea Exodului, un detaliu de o nu mică importanță: Dumnezeu este cel care vede, cel care acționează și cel care eliberează, nu Israel este cel care cere. Faraon, de fapt, stinge până și visele, fură cerul, face să pară de neschimbat o lume în care demnitatea este călcată în picioare și legăturile autentice sunt negate. El reușește, așadar, să lege de sine. Să ne întrebăm: îmi doresc o lume nouă? Sunt dispus să mă despart de compromisurile cu ceea ce este vechi? Mărturia multor frați episcopi și a unui mare număr de lucrători pentru pace și justiție mă convinge din ce în ce mai mult că ceea ce trebuie denunțat este un deficit de speranță. Este un impediment de a visa, un strigăt mut care ajunge până la cer și mișcă inima lui Dumnezeu. Se aseamănă cu acel dor de sclavie care îl paralizează pe Israel în deșert, împiedicându-l să avanseze. Exodul poate fi întrerupt: nu s-ar putea explica altfel de ce o umanitate care a atins pragul fraternității universale și niveluri de dezvoltare științifică, tehnică, culturală și juridică capabile să garanteze demnitatea tuturor bâjbâie în întunericul inegalităților și al conflictelor.
Dumnezeu nu s-a săturat de noi. Să întâmpinăm Postul Mare ca pe un timp intens, în care Cuvântul său ni se adresează din nou: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din țara Egiptului, din casa sclaviei" (Ex 20,2). Este un timp de convertire, un timp de libertate. Isus însuși, așa cum ne amintim în fiecare an, în prima duminică a Postului Mare, a fost condus de Duhul Sfânt în pustiu pentru a fi încercat în ceea ce privește libertatea. Timp de patruzeci de zile, El va fi înaintea noastră și cu noi: este Fiul întrupat. Spre deosebire de faraon, Dumnezeu nu ne vrea supuși, ci fii. Deșertul este spațiul în care libertatea noastră se poate maturiza într-o decizie personală de a nu cădea din nou în sclavie. În Postul Mare, găsim noi criterii de judecată și o comunitate cu care să pornim pe un drum pe care nu l-am mai parcurs niciodată.
Acest lucru implică o luptă: cartea Exodului și ispitirile lui Isus în deșert ne spun clar acest lucru. Vocii lui Dumnezeu, care spune: "Tu ești Fiul meu cel iubit" (Mc 1,11) și "Să nu ai alți dumnezei afară de mine" (Ex 20,3), i se opun, de fapt, minciunile dușmanului. Mai înfricoșători decât Faraon sunt idolii: am putea să-i considerăm ca fiind vocea lui în noi. A putea face totul, a fi recunoscut de toată lumea, a avea întâietate asupra tuturor: fiecare ființă umană simte în sine seducția acestei minciuni. Este o cale veche. Ne putem atașa în acest fel de bani, de anumite proiecte, idei, obiective, de poziția noastră, de o tradiție, chiar și de anumite persoane. În loc să ne miște, acestea ne vor paraliza. În loc să ne unească, ele ne vor face să ne opunem unii altora. Există însă o nouă umanitate, oamenii mici și smeriți, care nu au cedat la mrejele minciunii. În timp ce idolii îi fac muți, orbi, surzi, imobili pe cei care le slujesc (cf. Ps 114,4), cei săraci cu duhul sunt imediat deschiși și gata: o forță tăcută a binelui care vindecă și susține lumea.
Este timpul să acționăm, iar în Postul Mare a acționa înseamnă și a ne opri. Să ne oprim în rugăciune, să întâmpinăm Cuvântul lui Dumnezeu și să ne oprim ca samariteanul, în prezența fratelui rănit. Iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui este o unică iubire. A nu avea alți dumnezei înseamnă să te oprești în prezența lui Dumnezeu, lângă trupul (n.n. rănit) al aproapelui. De aceea, rugăciunea, milostenia și postul nu sunt trei exerciții independente, ci o singură mișcare de deschidere, de golire: afară cu idolii care ne apasă, departe de atașamentele care ne întemnițează. Atunci, inima atrofiată și izolată se va trezi. Încetiniți și faceți o pauză, atunci. Dimensiunea contemplativă a vieții, pe care Postul Mare ne va face astfel să o redescoperim, va mobiliza noi energii. În prezența lui Dumnezeu devenim surori și frați, îi simțim pe ceilalți cu o nouă intensitate: în loc de amenințări și dușmani, găsim tovarăși și tovarăși de drum. Acesta este visul lui Dumnezeu, țara promisă spre care tindem, atunci când ieșim din sclavie.
Forma sinodală a Bisericii, pe care în ultimii ani o redescoperim și o cultivăm, ne sugerează că Postul Mare ar trebui să fie, de asemenea, un timp pentru decizii comunitare, pentru alegeri mici și mari, împotriva curentului, capabile să schimbe viața de zi cu zi a oamenilor și viața unui cartier: obiceiurile cu privire la modul de a cumpăra, grija față de creație, includerea celor "invizibili" sau a celor disprețuiți. Invit fiecare comunitate creștină să facă acest lucru: să ofere credincioșilor săi momente în care să regândească stilurile de viață; să își acorde timp pentru a-și verifica prezența în zonă și contribuția lor la îmbunătățirea acesteia. Vai dacă penitența creștină ar fi precum cea care l-a întristat pe Isus. El ne spune și nouă: "Nu fiți triști ca ipocriții, care își schimonosesc fețele ca să arate oamenilor că postesc" (Mt 6,16). Să vedem, mai curând, bucuria de pe chipuri, să simțim parfumul libertății, să transmitem acea iubire care face toate lucrurile noi, începând cu cele mai mici și mai apropiate. În fiecare comunitate creștină acest lucru se poate întâmpla.
În măsura în care acest Post va fi unul de convertire, atunci, omenirea pierdută va simți un impuls de creativitate: zorii unei noi speranțe. Aș vrea să vă spun, ca și tinerilor pe care i-am întâlnit la Lisabona vara trecută: "Căutați și riscați, căutați și riscați. În acest moment al istoriei, provocările sunt enorme, asemenea unor gemete dureroase. Asistăm la un al treilea război mondial dus pe bucăți. Dar, să îmbrățișăm riscul de a crede că nu suntem într-o agonie, ci într-o naștere; nu la sfârșitul, ci la începutul unui mare spectacol. Este nevoie de curaj pentru a gândi acest lucru" (Lisabona, Discurs către studenții universitari, 3 august 2023). Este curajul convertirii, al ieșirii din robie. Credința și caritatea țin de mână acest copil plin de speranță. Ele îl învață să meargă și, în același timp, le trage înainte.
Vă binecuvântez pe toți și parcursul voastru în Postul Mare.
Roma, San Giovanni in Laterano, 3 decembrie 2023, I Duminică din Advent »
(traducere de lucru)
