Papa Francisc, persoanelor consacrate: Domnul ne cere o inimă nouă și tânără

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă
3 februarie 2024 – Vatican News. Dacă, asemenea Dreptului Simeon și Profetesei Ana, vom trăi așteptarea Domnului prin păstrarea vieții interioare și în coerență cu stilul Evangheliei, atunci îl vom îmbrățișa pe Isus, lumina și speranța vieții: a spus papa Francisc la omilia Sfintei Liturghii din 2 februarie a.c., la sărbătoarea Întâmpinării Domnului, prezidată în bazilica San Pietro.

La aceeași sărbătoare Biserica marchează anual, din 1996, Ziua mondială a vieții consacrate, o inițiativă pastorală lansată de Sfântul Ioan Paul al II-lea pentru o mai mare sensibilizare a persoanelor consacrate și a întregii Bisericii cu privire la importanța carismelor oferite de Duhul Sfânt în decursul istoriei.

Sfânta Liturghie din 2 februarie a.c. a început la ora 17.30, iar cei aproximativ 5.500 de participanți – în mare parte, persoane consacrate – țineau în mâini lumânările aprinse ca semn al vegherii și așteptării venirii Domnului. Celebrarea euharistică a început cu ritul binecuvântării și aprinderii lumânărilor. Prima lectură biblică a fost proclamată în spaniolă, iar Evanghelia, în italiană, în timp ce intențiile Rugăciunii credincioșilor, în engleză, polonă, franceză, arabă și portugheză.

La omilie, papa Francisc a vorbit despre spiritul așteptării Domnului care trebuie să mențină vie în conștiința poporului creștin, în special a persoanelor consacrate, disponibilitatea de a primi prezența Domnului în felurile pe care El le alege în timpurile noastre. În acest sens, pontiful a evidențiat două obstacole care pun la încercare vegherea inimii: neglijarea vieții interioare și adaptarea la stilul mundan. ”Să fim atenți”, a fost îndemnul său, ”ca spiritul lumii să nu pătrundă în comunitățile noastre monahale, în viața bisericească și în parcursul fiecăruia dintre noi, altfel nu vom aduce roade”.

Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, omilia Sfântului Părinte la cea de-a 28-a Zi mondială a vieții consacrate, din 2 februarie 2024, în bazilica Sfântul Petru.

«În timp ce poporul aștepta mântuirea Domnului, profeții îi anunțau venirea, după cum spune profetul Malahia: ”Va intra dintr-odată în templul său Domnul pe care voi îl căutați, mesagerul alianței pe care voi îl doriți. Iată vine! (3, 1). Simeon și Ana sunt imaginea și figura acestei așteptări. Ei îl văd pe Domnul intrând în templul său și, luminați de Duhul Sfânt, îl recunosc în Pruncul pe care Maria îl poartă în brațe. Îl așteptau de o viață întreagă: Simeon, "un om drept și evlavios, care aștepta mângâierea lui Israel" (Lc 2, 25); Ana, care "nu părăsea templul" (Lc 2, 37).

Ne ajută să ne uităm la acești doi bătrâni răbdători în așteptare, vigilenți în spirit și perseverenți în rugăciune. Inima lor rămâne trează, ca o făclie mereu aprinsă. Sunt înaintați în vârstă, dar au tinerețea inimii; nu sunt mistuiți de zile, căci ochii lor rămân îndreptați spre Dumnezeu în așteptare (cf. Ps 145, 15). Sunt ațintiți spre Dumnezeu în așteptare, mereu în așteptare. De-a lungul drumului vieții au cunoscut greutăți și dezamăgiri, dar nu au cedat în fața defetismului: nu au "pensionat" speranța. Și astfel, contemplându-l pe Prunc, recunosc că timpul s-a împlinit, profeția s-a împlinit, a sosit Cel pe care îl căutau și suspinau, Mesia popoarelor. Păstrând vie așteptarea Domnului, ei devin capabili să îl întâmpine în noutatea venirii sale.

Frați și surori, așteptarea lui Dumnezeu este importantă și pentru noi, pentru drumul nostru de credință. În fiecare zi, Domnul ne vizitează, ne vorbește, se revelează în modalități neașteptate și, la sfârșitul vieții și al timpului, va veni. De aceea, El însuși ne îndeamnă să rămânem treji, să veghem, să perseverăm în așteptare. Cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla, în realitate, este să alunecăm în "somnul spiritului": să adormim inima, să anesteziem sufletul, să depozităm speranța în colțurile întunecate ale dezamăgirii și resemnării.

Mă gândesc la voi, surori și frați consacrați, și la darul care sunteți; mă gândesc la fiecare dintre noi, creștinii de astăzi: suntem în continuare capabili să trăim așteptarea? Nu suntem uneori ocupați prea mult cu noi înșine, cu lucrurile și ritmurile intense ale fiecărei zile, până la punctul de a uita de Dumnezeu care vine mereu? Nu suntem oare prea încântați de faptele noastre bune, riscând să transformăm chiar viața consacrată și creștină în "multe lucruri de făcut" și să neglijăm căutarea zilnică a Domnului? Nu riscăm uneori să planificăm viața personală și comunitară calculând șansele de reușită, în loc să cultivăm cu bucurie și smerenie mica sămânță încredințată nouă, în răbdarea celui care seamănă fără să aștepte nimic și a celui care știe să aștepte timpurile și surprizele lui Dumnezeu? Uneori - trebuie să recunoaștem - am pierdut această capacitate de a aștepta. Acest lucru se datorează diferitelor obstacole, iar dintre acestea aș dori să evidențiez două.

Primul obstacol care ne face să ne pierdem capacitatea de a aștepta este neglijarea vieții interioare. Este ceea ce se întâmplă atunci când oboseala prevalează asupra uimirii, când obișnuința ia locul entuziasmului, când ne pierdem perseverența pe calea spirituală, când experiențele negative, conflictele sau roadele care par să întârzie ne transformă în persoane acre și amărâte. Nu este bine să mestecăm amărăciunea, pentru că într-o familie monahală - ca în orice comunitate și familie - persoanele pline de amărăciune și "cu fața mohorâtă" îngreunează aerul; acele persoane care par să aibă oțet în inimă. Atunci este necesar să recuperăm harul pierdut: să ne întoarcem și, printr-o intensă viață interioară, să revenim la spiritul unei umilințe plină de bucurie, de recunoștință liniștită. Aceasta se alimentează cu adorația, cu munca genunchilor și a inimii, cu rugăciunea concretă care se zbate și mijlocește, capabilă să trezească din nou dorul de Dumnezeu, iubirea de odinioară, uimirea din prima zi, gustul așteptării.

Al doilea obstacol este adaptarea la stilul lumesc, care sfârșește prin a lua locul Evangheliei. Iar lumea noastră este o lume care de multe ori aleargă cu mare iuțeală, care preamărește "totul și acum", care se consumă în activism și caută să exorcizeze cu orice preț temerile și angoasele vieții în templele păgâne ale consumismului sau în divertismentul cu orice preț. Într-un astfel de context, în care tăcerea este izgonită și rătăcită, așteptarea nu este ușoară, pentru că necesită o atitudine de pasivitate sănătoasă, curajul de a încetini ritmul, de a nu ne lăsa copleșiți de activități, de a face loc în noi înșine lucrării lui Dumnezeu, așa cum ne învață mistica creștină. Să fim atenți, așadar, ca spiritul lumii să nu pătrundă în comunitățile noastre monahale, în viața bisericească și în parcursul fiecăruia dintre noi, altfel nu vom aduce roade. Viața creștină și misiunea apostolică au nevoie ca așteptarea, maturizată în rugăciune și fidelitate zilnică, să ne elibereze de mitul eficienței, de obsesia performanței și, mai ales, de pretenția de a-l închide pe Dumnezeu în categoriile noastre, pentru că El vine întotdeauna într-un mod imprevizibil, vine întotdeauna în momente care nu sunt ale noastre și în moduri care nu sunt cele pe care le așteptăm.

După cum afirmă mistica și filozofa franceză Simone Weil, noi suntem mireasa care așteaptă noaptea sosirea mirelui, iar "partea viitoarei mirese este așteptarea [...]. Să-L dorească pe Dumnezeu și să renunțe la orice altceva: numai în aceasta constă mântuirea" (S. Weil, L’attesa di Dio, Milano 1991, p. 152). Surori, frați, să cultivăm în rugăciune așteptarea Domnului și să învățăm buna "pasivitate a Duhului": în acest fel vom putea să ne deschidem la noutatea lui Dumnezeu.

Asemenea lui Simeon, să-L luăm și noi în brațe pe Prunc, Dumnezeul noutăților și al surprizelor. Primindu-L pe Domnul, trecutul se deschide spre viitor, vechiul din noi se deschide spre noul pe care El îl aduce. Nu este ușor - știm - pentru că, în viața consacrată, ca și în viața fiecărui creștin, este greu să te împotrivești la "forța vechiului": "nu este ușor, de fapt, pentru bătrânul din noi să primească copilul, noul - să primească noul, în bătrânețea noastră să primească noul - [...] Noutatea lui Dumnezeu se prezintă ca un copil, iar noi, cu toate obișnuințele, temerile, invidiile - gândiți-vă la invidii! – și îngrijorările noastre, stăm în fața acestui copil. Îl vom îmbrățișa, îl vom primi, îi vom face loc? Va intra cu adevărat această noutate în viața noastră sau vom încerca mai degrabă să amestecăm vechiul și noul, încercând să ne lăsăm cât mai puțin tulburați de prezența noutății lui Dumnezeu?" (C.M. Martini, Qualcosa di così personale. Meditazioni sulla preghiera, Milano 2009, pp. 32-33).

Frați și surori, aceste întrebări sunt pentru noi, pentru fiecare dintre noi, pentru comunitățile noastre, pentru Biserică. Să ne lăsăm cuprinși de neliniște, să ne lăsăm mișcați de Duhul Sfânt, precum Simeon și Ana. Dacă, asemenea lor, vom trăi așteptarea în păstrarea vieții interioare și în coerență cu stilul Evangheliei, dacă, la fel ca ei, vom trăi așteptarea în acest fel, îl vom îmbrățișa pe Isus, care este lumina și speranța vieții.»