Episcopul Romei, slujitor al unității: document al Departamentul pentru unitatea creștinilor
Vatican News – 13 iunie 2024
„Episcopul Romei” este un document al Departamentului pentru promovarea unității creștinilor care cuprinde rezultatele dialogurilor ecumenice despre slujirea papei, ca răspuns la invitația formulată în urmă cu aproape treizeci de ani de Ioan Paul al II-lea (în enciclica ”Ut unum sint”) mergând pe linia Conciliul Vatican II. Scopul este de a căuta o formă de exercitare a primatului care să fie împărtășită de Bisericile care au trăit în deplină comuniune în primele secole. Deși nu toate dialogurile teologice „au abordat subiectul la același nivel sau cu aceeași profunzime”, este posibil să fie evidențiate unele „noi abordări” ale celor mai controversate probleme teologice.
Relectura textelor petrine
Unul din rezultatele dialogurilor teologice este o lectură reînnoită a „textelor petrine”, care, din punct de vedere istoric, au devenit un obstacol în calea unității între creștini. „Partenerii de dialog au fost provocați să evite proiecțiile anacronice ale evoluțiilor doctrinare ulterioare și să considere din nou rolul lui Petru printre apostoli.” De exemplu, „a fost redescoperită o diversitate de imagini, interpretări și modele în Noul Testament, în timp ce noțiuni biblice precum episkopé (”slujirea de supraveghere„), diakonia și conceptul de «funcție petrină» au contribuit la dezvoltarea unei înțelegeri mai cuprinzătoare a «textelor petrine»”.
Originea primatului
O altă problemă controversată este înțelegerea catolică a primatului episcopului Romei ca o instituție de drept divin, în timp ce majoritatea celorlalți creștini o înțeleg doar ca o instituție de drept uman. „Clarificările hermeneutice”, se arată în document, „au ajutat la plasarea acestei dihotomii tradiționale într-o nouă perspectivă”, considerând primatul atât de drept divin, cât și de drept uman, și anume, „ca parte a voinței lui Dumnezeu pentru Biserică și mediată prin istoria umană”. Dialogurile au subliniat distincția „între esența teologică și contingența istorică a primatului” și au solicitat „o mai mare atenție și evaluare a contextului istoric care a condiționat exercitarea primatului în diferite regiuni și perioade”.
Conciliul Vatican I
Un obstacol semnificativ îl reprezintă definițiile dogmatice ale Conciliului Vatican I. Unele dialoguri ecumenice au făcut „progrese promițătoare în a întreprinde o «relectură» sau o «re-receptare» a acestui Conciliu, deschizând noi căi pentru o înțelegere mai precisă a învățăturii sale”, inclusiv în lumina contextelor istorice și a învățăturii de la Vatican II. Astfel, a fost dată o lectură diferită definiției dogmatice a jurisdicției universale a Papei, „ precizând extinderea și limitele acesteia”. De asemenea, a fost posibil să se clarifice „formularea dogmei infailibilității și chiar să se ajungă la un acord cu privire la unele aspecte ale scopului său, recunoscând necesitatea, în anumite circumstanțe, a unui exercițiu personal al ministerului învățăturii, având în vedere că unitatea creștină este o unitate în adevăr și iubire”. În ciuda acestor clarificări, se recunoaște în document, „dialogurile continuă să exprime preocupări cu privire la relația infailibilității cu primatul Evangheliei, la indefectibilitatea întregii Biserici, la exercitarea colegialității episcopale și la necesitatea receptării”.
O slujire pentru Biserica reconciliată
Multe dialoguri teologice au recunoscut „necesitatea unui primat la nivel universal. Referindu-se la tradiția apostolică, unele dialoguri susțin că, încă de la originile Bisericii, creștinismul a fost fondat pe scaune apostolice principale care au ocupat o ordine specifică, dintre care Scaunul Romei a fost primul". Unele dialoguri au subliniat faptul că există o interdependență reciprocă între primat și sinodalitate la toate nivelurile vieții Bisericii: local, regional, dar și universal. Un alt argument favorabil, de natură mai pragmatică, se referă la contextul contemporan al globalizării și al nevoilor misionare. Dialogurile teologice au identificat unele criterii din primul mileniu „ca puncte de referință și surse de inspirație pentru exercitarea acceptabilă a unei slujiri de unitate la nivel universal, cum ar fi: caracterul informal - și nu în primul rând jurisdicțional - al expresiilor de comuniune între Biserici; «primatul de onoare» al Episcopului Romei; interdependența dintre dimensiunea primațială și cea sinodală”.
Primatul și sinodalitatea
Multe dialoguri recunosc că primul mileniu al istoriei creștine nu ar trebui, totuși, „idealizat și nici pur și simplu recreat”, și pentru că un primat la nivel universal ar trebui să răspundă provocărilor contemporane. Prin urmare, au fost identificate câteva principii pentru exercitarea primatului în secolul al XXI-lea: „Un prim acord general este interdependența reciprocă a primatului și a sinodalității la fiecare nivel al Bisericii și necesitatea, în consecință, a unei exercitări sinodale a primatului. Un alt acord se referă la articularea dintre „dimensiunea «comunitară» bazată pe sensus fidei al tuturor celor botezați; dimensiunea «colegială», exprimată mai ales în colegialitatea episcopală; și dimensiunea «personală» exprimată de funcția primațială”. O chestiune crucială este relația dintre Biserica locală și Biserica universală, care are consecințe importante pentru exercitarea primatului. Dialogurile ecumenice au contribuit la ajungerea la un acord „ cu privire la simultaneitatea acestor dimensiuni, insistând asupra faptului că relația dialectică dintre Biserica locală și Biserica universală nu poate fi separată”.
Rolul Conferințelor episcopale
Multe dialoguri au subliniat „necesitatea unui echilibru între exercitarea primatului la nivel regional și universal, observând că în majoritatea comunităților creștine nivelul regional este cel mai relevant pentru exercitarea primatului și, de asemenea, pentru activitatea lor misionară. Unele dialoguri teologice cu comunitățile creștine occidentale, constatând o „asimetrie” între aceste comuniuni și Biserica Catolică, solicită o întărire a Conferințelor episcopale catolice, inclusiv la nivel continental' și o descentralizare inspirată de modelul vechilor Biserici patriarhale.
Tradiții și subsidiaritate
Importanța principiului de subsidiaritate este apoi subliniată: „nicio problemă care poate fi tratată în mod adecvat la un nivel inferior nu ar trebui să fie prezentată la un nivel superior”. Unele dialoguri aplică acest principiu pentru a defini un model acceptabil de „unitate în diversitate” cu Biserica Catolică, susținând că „puterea Episcopului Romei nu ar trebui să depășească ceea ce este necesar pentru exercitarea ministerului său de unitate la nivel universal și sugerează o limitare voluntară în exercitarea puterii sale - recunoscând în același timp că va avea nevoie de un grad suficient de autoritate pentru a înfrunta numeroasele provocări și obligațiile complexe ale ministerului său”.
Sugestii practice de lucru
O primă propunere vizează o nouă interpretare de către Biserica Catolică a învățăturilor de la Vatican I, cu „noi expresii și termeni fideli intenției inițiale, dar integrați într-o ecleziologie de comuniune și adaptați la actualul context cultural și ecumenic”. De asemenea, se sugerează să se facă o distincție mai clară între diferitele responsabilități ale Episcopului Romei, „în special între ministerul său patriarhal în Biserica occidentală și ministerul său primațial de unitate în comuniunea Bisericilor”. De asemenea, este de dorit un accent mai mare pe exercitarea ministerului Papei în Biserica sa particulară, dieceza de Roma. A treia recomandare se referă la dezvoltarea sinodalității în cadrul Bisericii Catolice. În special, s-a sugerat „o reflecție suplimentară asupra autorității Conferințelor episcopale catolice naționale și regionale, precum și a relației lor cu Sinodul Episcopilor și Curia Romană. La nivel universal, se subliniază necesitatea unei mai bune implicări a întregului popor al lui Dumnezeu în procesele sinodale". În fine, o ultimă propunere se referă la „promovarea «comuniunii conciliare» prin întâlniri regulate între liderii Bisericilor la nivel mondial”, precum și la promovarea sinodalității între Biserici prin consultări regulate și acțiuni și mărturii comune între episcopi și primați.
