Căutarea unor căi viabile către pace

Andrea Tornielli

O mie de zile. Au trecut o mie de zile de la 24 februarie 2022, când armata Federației Ruse a atacat și a invadat Ucraina la ordinul președintelui Vladimir Putin. O mie de zile și un număr neprecizat - dar foarte mare - de morți, civili și militari, de victime nevinovate, precum copiii uciși pe străzi, în școli și în casele lor. O mie de zile și sute de mii de răniți și traumatizați care vor rămâne invalizi pe viață, familii care au rămas fără adăpost. O mie de zile și o țară martirizată și devastată.

Nimic nu poate justifica această tragedie, care putea fi oprită mai devreme dacă toată lumea ar fi mizat pe ceea ce papa Francisc a numit „ scheme de pace ”, în loc să cedeze în fața unei presupuse inevitabilități a conflictului. Un război care, ca oricare altul, este întotdeauna însoțit de interese, în primul rând ale singurei afaceri care nu cunoaște crize și nu a cunoscut-o nici măcar în timpul recentei pandemii, una globală și transversală, a celor care produc și vând armament atât în Est, cât și în Vest.

Trista împlinire a o mie de zile de la începutul agresiunii militare împotriva Ucrainei ar trebui să ridice o singură întrebare: cum să punem capăt acestui conflict? Cum să obținem o încetare a focului și apoi o pace justă? Cum să se ajungă la negocieri, acele „negocieri oneste” despre care a vorbit recent Succesorul lui Petru, care ar permite să se ajungă la „compromisuri onorabile”, punând capăt unei spirale dramatice care riscă să ne tragă spre abisul unui război nuclear?

Nu ne putem ascunde după deget. Encefalograma diplomației pare plată, singura licărire de speranță pare să fie în declarațiile electorale ale noului președinte al Statelor Unite ale Americii. Dar armistițiul, și apoi pacea negociată, sunt - sau mai degrabă ar trebui să fie - un obiectiv care trebuie urmărit de toți și nu pot fi lăsate în seama promisiunilor unui singur lider.

Atunci, ce este de făcut? Cum ar putea, în special Europa, să își recapete un rol demn de trecutul său și de acei lideri care, în perioada postbelică, au construit o comunitate a națiunilor, garantând decenii de pace și cooperare pe Bătrânul Continent? Așa-numitul Occident, în loc să se concentreze doar pe cursa nebună a înarmărilor și pe alianțele militare, care acum par depășite și o moștenire a Războiului Rece, ar trebui poate să ia în considerare numărul tot mai mare de națiuni care nu se recunosc în această schemă.

Există țări care au menținut și chiar au intensificat relațiile la nivel înalt cu Rusia: de ce să nu analizăm în detaliu posibilitățile de a găsi soluții comune de pace? De ce să nu dezvoltăm acțiuni diplomatice și un dialog constant prin consultări nu sporadice, nu birocratice, ci intense cu aceste țări? Și dacă în cancelariile europene sunt dificultăți în a urma această cale, putem avea în vedere un rol mai important pentru Biserici, pentru liderii religiilor?

De asemenea, dincolo de contactele oficiale, reduse oricum la un nivel minim, ar fi de așteptat, în paralel, din partea țărilor care sprijină financiar și militar Ucraina, o mai amplă inițiativă de analize și propuneri: există o nevoie urgentă de un ”think tank” (grup de reflecție) internațional capabil să îndrăznească, să indice căi posibile și concrete de soluționare, să propună scheme pentru o pace acceptabilă pentru toți. Pentru a face acest lucru, după cum a declarat cardinalul Parolin presei de la Vatican, există o mare nevoie „de oameni de stat cu o perspectivă clarvăzătoare, capabili de gesturi curajoase de umilință, capabili să se gândească la binele popoarelor lor”. Este nevoie, de asemenea, niciodată mai mult decât în această zi, ca popoarele să își ridice vocea ca să ceară pace.