Cardinalul Parolin, la jubileul Comunității latine a românilor catolici din Roma

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă
17 noiembrie 2024 – Vatican News. ”Este esențial să nu uităm cât de importantă a fost credința pentru cei care erau departe de casele lor, de familiile lor și de cei dragi”: a spus cardinalul secretar de stat Pietro Parolin la omilia Sfintei Liturghii pe care a celebrat-o în cursul dimineții de duminică, 17 noiembrie a.c., în mijlocul Comunității catolice române de rit latin din Roma, în bazilica ”San Vitale”, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de îngrijire pastorală neîntreruptă.

Salutându-l pe parohul comunității, pr. Isidor Iacovici, pe ceilalți preoți și credincioșii prezenți în bazilica paleocreștină, cardinalul și-a exprimat bucuria pentru faptul că, ”în sfârșit”, a reușit să dea curs invitației primite cu ceva timp în urmă de a celebra Euharistia în această comunitate.

”Mi se pare semnificativ”, a reluat cardinalul, ”faptul că celebrez astăzi în această importantă bazilică dedicată Sfinților Vitale, Valeria, Gervasie și Protasie - cunoscută în mod obișnuit ca bazilica «San Vitale» - deoarece, având în vedere temeliile sale constantiniene, amintește de timpurile când creștinătatea era încă nedespărțită, de primele concilii ecumenice, de timpurile în care realitatea martiriului de la începuturile Bisericii era încă foarte prezentă în viața creștinilor. Văd în această sărbătoare o coincidență fericită care poate să ne inspire și pe noi să trăim mai profund credința noastră”.

După ce a parcurs pe scurt ”pelerinajul” pe care Comunitatea l-a parcurs de la o biserică la alta din Roma, de la bazilica «Sfinții Doisprezece Apostoli», la bazilica «Santa Croce al Flaminio», la biserica «Santa Maria in Portico in Campitelli» la actuala bazilică, prelatul a spus că, încă din primii ani, ”ați îmbogățit cu prezența dumneavoastră viața pastorală a acestei parohii romane. Pelerinajul dumneavoastră pentru a ajunge aici arată, de asemenea, o maturizare a Comunității, în timp ce alte noi comunități au apărut în jurul Romei”.

Subliniind începuturile comunității, cardinalul a menționat ”bucuria de a se întâlni cu oamenii din propria țară într-o țară încă necunoscută, de a se ruga împreună în propria limbă, de a-și povesti reciproc dificultățile și bucuriile din fiecare zi și de a se revigora prin celebrarea sacramentelor. Este esențial să nu uităm cât de importantă a fost credința pentru cei care erau departe de casele lor, de familiile lor și de cei dragi”.

În timpurile noastre, a mai spus prelatul, ”există riscul de a transforma credința într-o haină de purtat doar duminica, fără pasiunea pe care o simțim atunci când existența noastră depinde de această realitate. În schimb, revigorarea memoriei originilor, a memoriei credinței primite de la părinți și transmise din generație în generație, a memoriei de a fi fost susținuți, încurajați și consolați, în cursul propriei noastre vieți, de iubirea lui Dumnezeu care a devenit concretă pentru noi printr-o istorie a comunității și a oamenilor, este esențială pentru a redescoperi propria identitate. Cu atât mai mult într-o epocă pe care mulți o consideră «fluidă» și pe care noi toți o experimentăm ca fiind atât de rapidă, încât uneori ne împiedică să facem o pauză, să ne oprim pentru a ne reaminti cine suntem, de unde venim și care sunt realitățile care contează cu adevărat, pentru că ele rămân, stau neclintite în fața modelor și a vremurilor trecătoare”.

Vorbind, apoi, pe larg, despre lecturile biblice ale duminicii, cardinalul Parolin a spus că această duminică a anului liturgic transmite apropierea unui sfârșit și a ”celor care rămân după ce totul trece”. Dacă ”unele cuvinte pe care le-am auzit par șocante, chiar înfricoșătoare” – care anunță «un timp de strâmtorare cum nu a mai fost de când există un popor şi până în acel timp» (Daniel 12,1) -nu mai puțin tulburătoare sunt cuvintele din Evanghelia după Marcu, potrivit căreia, în acel timp, «soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da strălucirea ei; stelele vor cădea de pe cer, iar puterile cerului se vor zgudui» (Marcu 12,24-25).

Prin aceste cuvinte, Isus ”nu vrea să ne înfricoșeze, El care a repetat în Evanghelie: Nu vă temeți, nu vă fie teamă, nu vă faceți griji pentru viața voastră! (cf. Lc 12,22). Cristos, într-adevăr, ne semnalează un avertisment important: totul trece, nu doar puterile și epocile istoriei, ci chiar stelele de pe cer, cele care prin definiție formează firmamentul, ceea ce stă pe loc și nu se schimbă. În schimb, spune Isus, chiar și acestea vor apune, dar această apunere, care pare să întunece ceea ce contează în ochii multora, dezvăluie realitatea primă și ultimă, care nu va trece niciodată: «Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere mare și glorie» (Mc 12,26)”.

Așadar, ”Domnul rămâne și toate au în El punctul de convergență”. S-ar putea spune ”că sfârșitul tuturor lucrurilor îl dezvăluie pe Acela care, în realitate, este țelul tuturor lucrurilor; pe Acela pentru care merită să trăim, punându-ne încrederea în certitudinea că nu vom fi dezamăgiți. Este ceea ce au făcut atât de mulți dintre frații și surorile voastre, tați și mame în credință, pentru a reveni la ideea aducerii aminte, care, în momente grave de frământări istorice și sociale, au știut cum să rămână ancorați în credință. La fel au făcut și martorii credinței de la începuturi în acest oraș, mai ales martirii”. De aceea, prezența Comunității de români romano-catolici în această bazilică din Roma ”este un semn viu și puternic”, ”pentru a-și semnala prezența, pentru a-și trăi credința, pentru a-și redescoperi rădăcinile și pentru a-și prețui speranța cea mai autentică”.

”De fiecare dată când vă aflați aici”, a adăugat prelatul, ”rugăciunea și comuniunea alimentează certitudinea că Împărăția lui Dumnezeu, care se va manifesta în plinătatea sa la sfârșitul timpului, este deja prezentă în inimile voastre și că se revelează și se întărește în Misterul pascal al lui Christos. Este Misterul harului care a atins deja viețile noastre atunci când, la Botez, am fost cufundați în mântuire și când Duhul Său a fost revărsat în inimile noastre. Christos care va veni la sfârșitul timpului, al istoriei, este același Christos care a intrat în inimile noastre și este propus cu o blândă delicatețe ca centru și țel al existenței noastre”.

”Frământările din societate și răsturnările din istorie nu trebuie, așadar, să tulbure Împărăția lui Dumnezeu care este în noi, care este Dumnezeu Însuși, pentru că sufletul nostru este deja înrădăcinat și întemeiat în iubirea Sa, ancorat în Cel care este stânca, cu o speranță care vine de la El și care este deja o certitudine: nu elementele cosmosului sau hazardul guvernează lumea și omul, ci un Dumnezeu personal. Dacă noi cunoaștem această Persoană și El ne cunoaște, atunci cu adevărat puterea inexorabilă a elementelor materiale nu mai este ultima instanță” (cf. Benedict al XVI-lea, Spe Salvi 5).

Creștinii sunt chemați să vestească realitatea că, ”în mijlocul tuturor frământărilor care pot apărea în lume, Christos este speranța lumii. Și este bine să ne pregătim pentru a-l repune în centrul existenței noastre, sărbătorind peste câteva săptămâni Jubileul speranței. Necazurile prin care trece istoria - câte sunt acestea în prezentul lumii! - nu trebuie să ne facă să ne lăsăm privirea în jos și nici să slăbim măreția așteptării noastre: mai mare decât orice strâmtorare este mângâierea pe care Dumnezeu o pregătește pentru cei care îl iubesc” (cf. 1 Cor 2,9).

”Vă doresc, dragi frați și surori”, a spus prelatul la finalul omiliei, ”ca pe măsură ce vă regăsiți cu asiduitate în acest templu, apa vie a speranței să continue să izvorască pentru voi. Fie ca voi să fiți martori ai acesteia, chiar și în ariditatea societății pe care o experimentați adesea, pentru că noi, discipolii lui Isus, suntem chemați să aducem lumii speranța mereu vie a lui Dumnezeu. Să-i cerem Mariei, Maica lui Dumnezeu - Maica Domnului - și Maica Speranței, Salus Populi Romani, așa cum este venerată de poporul roman, să ne ajute și pe noi să punem din nou ordine în viața noastră, punându-l din nou ca centru și țel pe Isus, să redescoperim în El amintirea binelui, curajul speranței și frumusețea de a-L mărturisi prin existența noastră”.